Adoptată [Vol.II]

Caoitolul 34

Sunt împreună cu Luke în dormitorul nostru. Nu am vorbit de câteva minute. Aștept să își găsească cuvintele sau curajul de a vorbi. Nu îl grăbesc cu nimic. Și mie îmi e frică. Nu vreau să îl privesc diferit. Nu vreau ca, cumva, trecutul lui să intre în viața noastră.

Ceea ce mi-a spus Amanda a fost deja mult prea mult de luat. Mi se strânge inima numai gândindu-mă. Nu se poate să fii trăit șapte ani în casă cu cineva pe care nici nu cunosc. Nu se poate să fi fost atât de diferit.

- Sunt foarte multe de spus. Nu știu cu ce să încep. Rostește el până la urmă.

- Ia-o cu începutul. Și, te rog, nu omite nimic.

Luke oftează. Nu mă privește când începe să vorbească.

- Nu am fost niciodată o persoană bună. Tot ce am făcut a fost să maschez toată viața pentru familia mea. Să trăiești într-o familie bogată nu e așa de frumos pe cât pare. Mereu a trebuit să fiu perfect. Să fiu inuman de bun în orice. Și am fost. Nu aveam viața mea cât timp am stat acasă la părinții mei. Și când am ajuns la facultate, în sfârșit am putut să respir cu adevărat. Să trăiesc cu adevărat. Aveam nouăsprezece ani când m-am mutat aici.

Se oprește. Ia aer în piept. Încă nu se uită la mine. Inima îmi bate din ce mai tare și sunt nerăbdătoare să continue. Mă ține în suspans. Și nu știu cum să mă pregătesc pentru ce va urma.

- Totul era bine la început. Mai aveam două luni până când începea facultatea. Părinții mei mă sunau numai de două ori pe săptămână și mă simțeam în sfârșit liber. Am început să îmi fac prieteni. De prin cluburi, oameni pe care îi cunoșteam din liceu și tot așa. Eram toți niște adulți în devenire, dar nimeni nu se comporta așa. Prietenii mei mă călcau pe nervi de multe ori. Nu m-am atașat de nimeni de când am venit aici. Toți oamenii erau de o scurtă durată. Când a început facultatea a fost și mai rău. Am cunoscut mai mulți oameni. Mai multe comportamente și mai multe anturaje.

Face iar o pauză. De data asta numai de două minute. Începe din nou să vorbească.

- Eram la fiecare petrecere dată. Nu făceam prea mare chestie. Nu mă luam de nimeni fără motiv. Doar nu îmi plăcea când cineva se apropria prea mult de mine. De obicei fetele erau cele ce îmi împingeau limitele. Mereu înțelegeau greșit intențiile mele. Nu știam cum să le dau de înțeles că nu vreau nimic romantic decât prin a le răni. Pe multe nici nu știu cum le cheamă, deși mi-am petrecut luni cu ele. Pe o fată o țin minte. Mona. Era drăguță. Doar că era, spre deosebire de altele, nu era naivă. Îmi plăcea de ea, dar nu era de ajuns. După vreo două luni m-am plictisit de ea. Așa că am lăsat-o singură într-un alt oraș. Nu știu cum a ajuns înapoi la ea acasă. Nu mi-a păsat. Am primit mai multe apeluri de la ea. Dar numai pentru o săptămână. Apoi s-a dat bătută cred. Nu suportam să văd cum se întorceau la mine. Mai ales după ce le tratam așa urât. Dacă răspundeam la vreun apel sau mesaj de la una dintre ele era doar pentru că voiam să le fac să sufere din nou.

Creierul mi se oprește. Nu pot să îi găsesc scuze. Mereu i-am găsit scuze pentru orice. Dar acum îmi e imposibil. Nu înțeleg de ce. Care îi erau motivele?

- Ți se părea distractiv să le faci să sufere?

După atât timp, își ridică privirea spre mine. Are ochii mari și se uită surprins la mine. Dar apoi expresiile feței i se relaxează.

- Nu o făceam pentru distracție, dar acum că mă gândesc îmi plăcea. Nu neapărat faptul că le răneam. Nu simțeam nimic atunci când o făceam. Dar mă satisfăcea faptul că se întorceau la mine de fiecare dată. Bine, de obicei se opreau după a doua greșeală pe câte o făceam.