Adoptată [Vol.II]

Capitolul 19

Luke

Bat, cu o mică ezitare, la ușa Izabellei. Nu aud nimic. Probabil încă doarme. Deschid încet ușă și intru în cameră. O găsesc încă în pat, acoperită cu o pătură subțire. Mă apropii și observ că are ochii deschiși.

- Plecăm in jumătate de oră.

O anunț. Aștept pentru un răspuns, dar acesta nu mai vine. Expir și ies din cameră. O înțeleg, nici eu nu aș mai vorbi cu mine dacă eram in locul ei. Dar tot doare să o văd atât de distantă de mine. Deși intenția mea nu a fost să o înșel, am făcut-o. Acum trebuie să suport consecințele.

Mă duc în bucătărie și îmi fac o cafea. Nu vreau sa aduc dramele mele la mătușa mea acasă, dar știu că va afla. Răceală dintre mine și Izabella se poate observa cu ochiul liber. Și nu o pot ruga pe Izabella să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic.

În mai puțin de jumătate de oră Izabella coboară scările. Deși arată fix la fel cum arată în fiecare zi, nu pot lua ochii de la ea. E atât de frumoasă. E îmbrăcată într-o rochie largă albastră. Deși e însărcinată, în afară de burtă care se mărește din ce in ce mai mult, corpul ei a prins numai câteva kilograme. Părul și l-a prins într-o coadă sus. Ochii mei se opresc de fața ei. Are o expresie neutră. Sub ochii ei sunt cearcăne destul de evidente. A fost un șot groaznic pentru ea. Nu i-am oferit destulă atenție și iubire, deși stiam ca are nevoie de ea.

- E ceva în neregula cu ținuta mea? 

Vorbește Iza și dau negativ din cap. Îmi dau seama că încep să mă holbez la ea. Nu am fost certați în așa fel de mult. Nu știu cum ar trebui să mă comport. Știu că are nevoie de spațiu și sunt dispus să îi ofer. Dar nu știu pentru cât timp.

- Nu, ești perfectă.

Așa a fost mereu. Doar că eu nu am dat importanță acestui aspect. Înaintează spre mine, dar se oprește la o distanță considerabilă.

- Cand plecam?

Sparge liniștea dintre noi și eu mă opresc din a mă mai holba la ea.

- Acum.

Iau cheile de la mașină de pe masa din apropiere. Iza strânge mai bine rucsacul pe care îl are agățat de mana dreaptă. Ies din casă, iar ea mă urmează tăcută.

În scurt timp ajungem pe autostradă. Nu e aglomerat și mă mulțumește asta. Nu sunt prea atent la drum sau la cum conduc. Cred că e din cauza oboselii. Aseară nu am prea apucat să-mi închid ochii. 

- Când ajungem la Matilda o să ne prefacem că totul e bine? Întreabă din senin.

Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă. Da, aș vrea să îi spun. Dar nu vreau să o presez. Oftez.

- Nu e nevoie să te prefaci.

- Nu vreau să îi stric ziua Matildei.

- Nu o vei strica.

- În câteva zile se va căsătorii cu persoana pe care o iubește cel mai mult. Sigur e foarte entuziasmată. Și nu vreau să stric totul.

- Iza... 

Mă intrerupe înainte să zic ceva.

- Mai bine nu veneam. Și așa sunt în plus.

- Izabella... 

Încerc să îi atrag atenția, dar nu se oprește din vorbit.

- Acolo e toată familia ta și alți oameni care sunt sigură că le aseamănă. Nu am ce căuta acolo. Nimeni de acolo nu mă vrea prin preajmă, sunt sigură.