ÎMPOTRIVA DESTINULUI (Partea I, Seria FABRO)

CAPITOLUL 39

Primul lucru pe care îl sesiză fu bipăitul aparatelor care îi monitorizau starea fizică. Apoi recunoscu mirosul specific de spital.

Era în viață. Deschise ușor ochii și privi tavanul alb al spitalului. Oare ce se întâmplase?

Ceva îi ținea imobilizată mâna. Încercă să-și miște capul ca să poată privi în jos. Văzu o mână așezată peste a ei și un bărbat dormind cu capul pe marginea patului.

Își drese vocea și spuse:

-Ron...

Acesta ridică imediat capul și o privi, îngrijorat. Spre surprinderea ei era Max.

Lara trase aer în piept profund surprinsă.

-Te-ai trezit? spuse el, strângându-i degetele în palma lui. Cum te simți?

Lara înghiți în sec, căutându-și cuvintele. Ceva îi spunea că Max nu este aici ca să-i facă rău. Dar de ce?

-Lara...cum te simți? Poți să-mi răspunzi? insistă el îngrijorat.

-Ce s-a întâmplat, întrebă ea.

-Te-ai împiedicat și ai căzut peste masa din sticlă. Din fericire, era o sticlă securizată și nu ai tăieturi. Dar te-ai lovit destul de rău la cap. Ți-ai pierdut conștiența.

Lara închise ochii, tulburată. Era clar că Max nu venise ca să-i facă rău fizic. Dar oare de ce venise?

-Max, spuse ea. Ce se întâmplă?

El o privi încruntat.

-Am venit să vorbesc cu tine, dar tu ai preferat să te sinucizi, în schimb. Ăsta este efectul meu asupra ta, zâmbi el.

Ca de obicei, Max era pus pe glume, dar totuși era ceva schimbat la el. Nu mai era băiețandrul pe care-l cunoscuse.

-Am crezut că ai venit să îți pui în aplicare amenințările, să-ți rezolvi "altfel" problema pe care o aveai cu mine. Am crezut că ești supărat pentru că Ron m-a găsit...

-Leira, o surprinse el.

Nu i se mai spusese demult așa. Din vocea lui suna atât de natural.

-Te-am căutat mult timp după ce ai plecat, dar ai fost o fată ascultătoare, poate prea ascultătoare, zâmbi el trist. Ai făcut hatârul unui puști pus pe necazuri. Îmi pare rău...

-După trei ani îți pare rău? îl privi ea cu lacrimi în ochi.

Mâna lui o strânse mai tare pe a ei, simțind-o cum tremură. Ea își retrase mâna, de parcă abia atunci realizase că el o atinge.

-Oricum, nu ăsta este cu adevărat motivul pentru care am plecat. Ron m-a rănit mai mult decât ai făcut-o tu. Așa că acum poți să te bucuri.

Max oftă.

-Am vorbit cu Ron și i-am povestit tot, în urmă cu două zile, după ce mi-a zis că te-a regăsit...modul în care te-am amenințat și te-am făcut să pleci. Dar mai este ceva ce trebuia să-ți spun ție, personal. Probabil că după asta nu vei mai vrea să ai de-a face cu mine cât vei trăi. Cu riscul ăsta, îți voi spune, totuși.

Chipul lui era brăzdat de o amărăciune ieșită din comun. Băgă mâna în buzunar și scoase telefonul.

Ȋl deschise. Căută ceva în fișiere, apoi îl întoarse cu faţa spre ea. Lara i-l luă din mână şi privi imaginile ce se derulau pe ecran. Două figuri cunoscute ieșeau din lift, la etajul unde Lara fusese angajată ca secretară în urmă cu trei ani: erau Max şi Alicia. Intrară râzând în biroul lui Ron. Imaginile se derulară cu repeziciune şi se opriră la viteza normală în momentul în care Lara apăru. Se îndreptă spre laborator. Intră şi ieși aproape imediat cu un dosar în mână. Când trecu pe lângă biroul lui Ron, se opri brusc. Deschise uşa şi rămase nemișcată pentru câteva secunde, privind înăuntru. Iesi, trăgând uşa după ea şi se îndreptă spre lifturi. Filmarea se opri.

Lara nu-și putea desprinde privirea de pe ecranul telefonului. Acesta începu să tremure vizibil în mâinile ei. Lara încercă să-și înghită lacrimile, fiind evident afectată de ceea ce tocmai văzuse.

Max întinse mâna, și luă telefonul. În acel moment, ea îndreptă ochii plini de ură spre el.

-Ai venit să-ți răscumperi greșelile?

El băgă telefonul în buzunar fără să o privească. Era pregătit pentru orice, acum. Se întoarse și privi pe geam, așteptând.

-Poate crezi că ar trebui să-ți mulțumesc pentru asta, nu?

Îl privi cum lasă capul în jos fără să spună nimic. Continuă pe un ton calm:

-Dar nu știu cum, Max. Ura pe care ți-o port pentru că aproape mi-ai furat o parte din viață este mult prea mare și nu știu câți ani ar trebui să mai treacă ca să te pot ierta. Un singur lucru îți cer, după atâta chin prin care am trecut din vina ta. Unul singur. Să dispari din viața mea pentru totdeauna.

Max se cutremură, auzindu-i vorbele. Dorința ei îi fărâmă sufletul în mii de bucăți. Strânse din dinți și se întoarse ușor spre ea. Voia să o mai vadă o dată.

Ochii ei îl săgetară cu dușmănie.

-Rămas bun, Lara! spuse el cu vocea unui om zdrobit și ieși din salonul de spital, lăsând-o singură.

Lara lăsă capul pe spate, buimăcită de tot ceea ce aflase.

După câteva minute, zâmbi, realizând un lucru foarte important. Acum nu mai exista nicio barieră între ea și Ron. Drumul era liber.

Vru să se ridice, simțind nevoia să meargă la toaletă, dar o amețeală ușoară, o ținu în loc. Peste câteva minute încercă din nou și reuși să lase un picior peste pat, apoi și pe celălalt. Văzând că se simte bine, alunecă ușor în jos, pe podeaua răcoroasă. Apucă stativul de care era agățată perfuzia și reuși să facă câțiva pași înspre baie. Deschise ușa fără nicio greutate și intră.

După ce termină, ieși și închise ușa. Se întoarse către pat și începu să facă pași. Se întrebă de ce drumul spre pat devine din ce în ce mai lung și continuă să meargă spre el. Dintr-o dată picioarele încetară să o mai asculte, iar privirea i se înțețoșă. Simți cum se duce în jos și totul se întunecă.