ÎMPOTRIVA DESTINULUI (Partea I, Seria FABRO)

CAPITOLUL 2

Lacrimile îi inundară ochii imediat cum închise ușa biroului ei, sprijinindu-se de ea. Era copleșită de emoție. O găsise după atâția ani în care crezuse că o uitase și că-și pierduse interesul față de ea.

Cu surprindere află că el îi trezea aceleași emoții ca atunci. Toate sentimentele de mult uitate reînviaseră în doar câteva secunde. Ce dor îi fusese de el...

După un timp, se liniști. Oftă, își șterse lacrimile și își luă geanta. Trebuia să iasă de aici cât mai repede. Simțea că se înăbușe. Deschise ușa, dar...

-Ahhh!!!

Se lovi de un perete puternic de om. Aproape că-și pierdu echilibrul când el o prinse la pieptul lui, ajutând-o să revină pe picioare.

Ron Rusler o ținu aproape de el, ca într-o îmbrățișare mult așteptată de atâția ani. Ar fi vrut să rămână așa mult timp, să o țină și să-i sărute fața, să-i mângâie părul și să-i miroasă pielea. Doamne, cât o dorea! Se topea în prezența ei.

Ea îl împinse ușor cu mâinile, respingându-i atingerea.

-Scu...scuze..., se bâlbâi ea.

Făcu câțiva pași înapoi în birou, fără să mai spună nimic. Trebuia cu orice preț să se îndepărteze de el. Chiar și cea mai mică atingere a lui îi provoca durere.

-Îmi pare rău, dar trebuie să plec, minți ea, frecându-și palmele de emoție. Întârzii la o altă întâlnire.

Ron intră în birou tăcut și închise ușa în urma lui, ignorându-i spusele. Se sprijini de ușă cu degetele mari agățate de buzunarele pantalonilor. Simpla lui privire spunea totul.

Lara înghiți în sec și insistă:

-Putem stabili o întâlnire zilele ce urmează...acum trebuie să plec. Așa că t... te rog...

Toată stăpânirea de sine, care era doar de fațadă, dispăru cu totul. Fiindu-i imposibil să-și ascundă emoțiile de pe chip, se întoarse cu spatele la el și se sprijini cu mâinile de spătarul unui scaun. Închise ochii încercând să se adune.

În realitate tânjea după el, după o îmbrățișare, după un sărut sau chiar orice ar fi venit de la el. După câteva secunde lungi se auzi vocea lui, caldă și senzuală, atât de aproape de ea.

-Îmi vine greu să cred că după atâția ani în care nu ne-am văzut, doar atât ai de spus.

Se lipi de ea ușor și își apropie nasul de părul ei, adulmecându-i parfumul de care îi fusese atât de dor.

Lara era în continuare cu spatele la el, simțindu-i corpul lipit de al ei. Căldura ce o degaja o făcea să se topească. Era atât de bine...periculos de bine, ca un drog la care renunțase cu mult timp în urmă, iar acum reapăruse ca o tentație ademenitoare.

-Întoarce-te, spuse el blând. Privește-mă în ochi și spune-mi..., îi șopti el cu buzele aplecate spre urechea ei.

Întinse mâna în spate și îl împinse cu palma în piept, îndepărtându-l de ea. Nu era pregătită pentru el. Prezența amândurora în aceeași încăpere era chiar dăunătoare.

-Te rog, îngăimă ea. Putem discuta altă dată...

Dar el îi apucă mâna într-a lui, mângâindu-i palma cu degetul mare și trăgând-o mai aproape de fața lui. Își lipi nasul de fruntea ei, respirându-i pielea, cu ochii închiși. Parfumul ei îi trezea atâtea amintiri frumoase. Durerea unei fericiri pierdute în urmă cu trei ani. Dar acum, ea era aici cu el și nu o va mai lăsa să plece.

-Nu fugi..., îi șopti el, ținând-o pe după talie și lipind-o de el. Mi-ai lipsit.

Lara se pierdea... Doamne ce bine mirosea și și cât de frumos era. Ce efect miraculos avea asupra ei. O cunoștea atât de bine. Și dacă nu el, atunci cine? Ce ciudat...parcă ieri se despărțiseră.

Îndrăzni să-și ridice privirea spre el și se pierdu cu totul în ochii lui negri ca noaptea. Uită de toate problemele pe care această întâlnire i le putea provoca.

Dintr-un impuls firesc, Ron își aplecă gura peste a ei și o sărută cu ardoare, parcă încercând să recupereze tot timpul petrecut departe de ea. Îi desprinse buzele aproape forțat și o exploră ca pe o insulă de mult pierdută.

La început încercă să se opună, dar dogoarea buzelor lui o înmuie ca pe un cub de gheață. Mâinile lui îi mângâiau ceafa, ținând-o captivă gurii lui. Simțea cum un val paralizant îi cuprindea tot corpul, spunându-i că va fi din ce în ce mai bine.

Ron își coborî gura pe gâtul ei, explorându-i pielea.

-Lara...întotdeauna ai fost a mea, șopti el.

Vorbele lui o treziră din cumplita realitate. Cădea din nou în aceeași capcană. Trebuia să-și revină, să plece și să-și refacă forțele.

Îl împinse, forțându-l să se desprindă de ea. Alunecă pe sub mâna lui și cu pași repezi se îndreptă spre ușă.

-Vorbim...

Ron își trecu degetele prin păr, încercând să-și recupereze stăpânirea de sine. Până să se dezmeticească de tot, Lara dispăru ca o boare.

-Vă mai pot ajuta cu ceva? se auzi vocea secretarei din ușă.

Se adună și trecu pe lângă ea ca o furtună, fără să-i răspundă. Poate o mai putea prinde din urmă. Nu trebuia să o piardă din nou.

Ani la rândul o căutase. Se plimbase prin toată lumea. Cum vedea o brunetă cu părul lung, de la spate, credea că poate fi ea. Aproape că renunțase să mai spere până când într-o bună zi îi căzuse în mână ziarul local al Clujului în care apărea fotografia ei. Era o poză mică, în josul unei pagini, dar el o recunoscuse imediat. Nu-i venea să creadă. Bănuise că este plecată din țară, dar când colo... Atâția ani de zile, ea fusese mult mai aproape de el decât își închipuise.