ÎMPOTRIVA DESTINULUI (Partea I, Seria FABRO)

CAPITOLUL 13

O chelneriță tânără intră în separeu lor.

-Bună seara, d-le Rusler. Băuturile obișnuite..., spuse ea lăsând două pahare şi o sticlă.

Ron turnă în pahare lichidul necunoscut. Luă un pahar în mână şi se uită spre Lara aşteptând ca şi ea să facă același lucru. Ea îl imită. Amândoi duseră paharele la gură.

-Hmmmm! se linse ea pe buze. Ce bun este! şi mai luă o înghițitură.

Ron se uită la ea, amuzat, cum bea puţin câte puţin până ce golește paharul. Uitase să-i spună că băutura conține alcool. Dar felul în care savura lichidul, lingându-și buzele încontinuu era atât de dulce și de senzual încât nu voia să întrerupă scena.

Lara se întinse după sticlă. Îi era sete iar băutura asta era atât de bună. Ron o atinse pe mână, oprind-o.

-Poate că nu este o idee chiar atât de bună să mai bei. Să nu-ţi facă rău. Mai întâi hai să mâncam ceva apoi mai bem, ce zici? Uite nişte apă, spuse el umplându-i paharul.

Lara îi acceptă sfatul. Sosi şi mâncarea. Multe platouri cu diverse sortimente,  ce nu mai văzuse niciodată, erau întinse pe masă. Gustă din fiecare, minunându-se cu voce tare la fiecare bucată care îi atingea papilele gustative. Ron îi povesti despre fiecare fel de mâncare în parte: de unde provenea şi ce conținea. Ea îl privea cu ochii mari, uluită de fiecare condiment sau ingredient despre care nu știuse până atunci. Dădea din cap şi mai înfuleca câte puţin. El îi turnă, la cererea ei, din nou un pahar din băutura miraculoasă. După ce sorbi jumătate, se lăsă pe spate, pe perne, satisfacută și cu burta plină. Se întoarse spre el.

-Știi că tatăl meu este turc? Eu sunt pe jumătate turcoaică. Mama este româncă. Dar nu am fost niciodată în Turcia.

-Serios? se prefăcu el mirat. Mă întreb de ce nu te-a dus tatăl tău în ţara lui natală.

-Din câte ştiu eu, părinții lui au vrut să-l căsătorească cu o fată aleasă de ei. O femeie pe care el nu o iubea. Din păcate chiar dacă eşti educat în mediul de acolo, tot nu poţi accepta regulile culturii cu care ai trăit.

Nu aş suporta o astfel de constrângere. Adică, să trăiesc o viaţă alături de un om pe care nu-l iubesc...mi se pare groaznic! spuse ea dând din cap cu o privire tristă. Nu crezi?

Ron o privi şi întinse mâna spre ea, luîndu-i o șuvită de păr între degetele lui.

-Depinde, îi răspunse el, privind-o. Poţi învăța să iubeşti.

-Poftim? şi se întoarse ea încruntată. Fii serios... Nu cred asa ceva, spuse ea.

-Heeei...o apucă el de braț, întorcând-o spre el. Eşti încă mică şi necoaptă. Nu ai cum să înţelegi.

-Serios??? spuse ea stupefiată. Pe asta te bazezi tu? Că sunt mică şi necoaptă?

-Ok, ok, nu am vrut să sune chiar așa, încercă el să se disculpe, văzând-o atât de înfocată.

-Nu, serios. Adică tu nu crezi că fiecare om trebuie să-şi găsească singur perechea? Că noi suntem singurii care ne putem decide propria soartă? Că nu alții trebuie să aleagă în locul nostru?

-Așa cum alții pot greși, asa şi noi putem face propriile greșeli. De-asta există atâtea divorțuri.

-Ohhhh! spuse ea dezamăgită. De mică visez că o să fie într-un anume fel...spuse ea, privind spre un punct fix de pe cămașa lui.

-Să înţeleg că ai fost îndrăgostită când erai mică, o întrebă el.

-Nu ştiu dacă se poate numi îndrăgostită la vârsta aceea, dar sigur se poate numi dragoste. Dragostea nu are vârstă. Când eram mică ne-am mutat în Bucuresti. Am stat câteva săptămâni la nişte prieteni de-ai tatălui meu.