ÎMPOTRIVA DESTINULUI (Partea I, Seria FABRO)

CAPITOLUL 41

Lara întredeschise ochii. I se părea că parcă dormise zile întregi. Privind în jurul ei, recunoscu camera în care se trezise ultima oară. Îl văzu stând cu spatele la ea, privind spre geam. Max era incredibil. Încă nu plecase. Se pregăti să-i spună câteva, dar el se întoarse brusc și ea gemu de bucurie.

-Ron..., suspină ea.

Veni în viteză la ea și îi luă mâinile într-ale sale.

-Îngeraş, te-ai trezit? se ridică el.

El îi observă bucuria din privire.

-Lara, eşti bine? Ai căzut şi te-ai lovit la cap. Îţi amintesti?

Ochii ei începură să lăcrimeze, fără să poată scoate niciun sunet. Două lacrimi i se scurseră pe obraji. Parcă trăia un vis.

-Nu trebuie să spui nimic acum, dacă nu poţi. O să chem asistenta, spuse el, apăsând pe butonul roşu. O asistentă plinuţă intră şi se îndreptă spre pat.

-V-aţi trezit. Cum sunteţi? o întrebă ea. Vă doare capul?

-Da, îngăimă Lara fără să-şi ia privirea de la Ron.

-Nici o problemă. Administrăm un calmant, spuse asistenta, înfigând o seringă în firul care atârna de perfuzie şi golind-o. Ȋntr-un minut nu o să mai simţiţi durere. Azi o să fiţi puţin confuză, dar treptat vă veţi reveni. Dacă aveti nevoie de ceva, vă rog să spuneţi. Domnul Rusler stă lângă dumneavoastră de ieri, așa că după ce staţi de vorbă poate îi dati drumul acasă să se odihnească, îi zâmbi ea complice şi ieși din salon.

Lara şi Ron se priviră lung.

-Ești mai bine acum?

-Da, nu mă mai doare capul, îi strânse ea mâna.

El i-o ridică și i-o duse la buze.

-Am crezut că te-am pierdut, îngeraș, spuse el gâtuit de emoție.

-Nu scapi tu atât de ușor de mine..., spuse ea zâmbind. De câte zile sunt în spital? Asistenta a spus că ești aici de ieri. Cred că ești foarte obosit...

-Se înșeală. Sunt aici de azi dimineață. Mă confundă cu Max. El a stat cu tine până ce am sosit. S-a ocupat de tot. De internare, de transferul la un spital privat din București, de tot.

Lara îl privi cu neîncredere. Fața i se întristă.

-Am stat de vorbă și mi-a spus tot, spuse ea. Tu știi?

Ron clătină din cap.

-Știu tot, Lara. Acum nu mai există secrete între noi.

-Deci tu nu ai fost cu altă femeie atunci. Max a fost.

-Da. Și sper ca de acum înainte să ai încredere deplină în mine. Nu în ce îți spun alții. De acum înainte, nimeni nu va mai încerca să-ți facă niciun rău, înțelegi?

Lara își trase nasul, încercând să se abțină.

-Da...

-Și încă ceva. Max nu te va mai deranja niciodată de acum înainte. Nu vreau să-ți mai fie teamă de el.

Se ridică și o cuprinse în brațele lui, ținând-o așa minute în șir.

*

A doua zi, Ron se chinuia să o hrănească pe Lara cu lingurița.

-Hai mai ia una, te rog...,spuse el

-Ron, nu mă mai îndopa, se feri ea. Ce-ai pățit de ești așa insistent?

El oftă înfrânt și lăsă bolul cu mâncare pe masa mobilă a spitalului.

-Deja îmi fac griji că poate n-o să mă mai placi, spuse ea.

Ron zâmbi, parcă auzind o glumă bună.

-De ce spui asta?

Lara se lăsă pe spate, pe patul ridicat.

-Au trecut trei ani de când ne-am despărțit. M-am schimbat mult. Nu mai sunt la fel de tolerantă și ascultătoare ca atunci. Nu mai accept lucrurile așa cum sunt...

-Lara, o întrerupse el. Orice...orice îți accept, dar te rog, data viitoare să lași un bilet cu adresa unde ești.

Ea îl privi serioasă, încercând să descifreze vorbele lui. Apoi îi bufni râsul pe amândoi în același timp.

-Lara, trebuie să-ți mai spun ceva ce am ezitat să-ți spun.

Lara își dădu ochii peste cap.

-Nu cred că mai vreau să știu nimic, crede-mă.

-Ba pe asta vrei să o știi. Când am plecat din cameră ultima dată, am avut un motiv întemeiat. Ceva s-a întâmplat.

-Ce?

-Apartamentul tău a fost prădat. Acum arată ca după un război. Am fost și am văzut.

-Ceeee?

-Îmi pare rău... Nu a fost singurul apartament din clădire. Se pare că a fost o razie a hoţilor.

-Doamne...nu se mai termină...

-Oamenii mei se ocupă acum de renovarea lui. Dar asta ca să-l puem vinde. Nu mai accept să stai departe de mine. Ai stat destul. La mine acasă este loc destul pentru toți: Tu, Caty, Vera şi...copilul, mai adăugă el, punându-i mână pe burtică.

Lara tresări la atingerea lui caldă.

-Copilul? Ron...ai luat-o razna...spuse ea sceptică, privindu-l drept în ochi.

Ron îi susţinu privirea confirmându-i încă o dată că ştia ce spune.

-Hai, Lara! Copilul. Ești însărcinată în patru săptămâni. Știi bine că nu ne-am protejat deloc.

Lara începu să râdă de fericire. Era incredibil. Își șterse ochii și îl privi ușor melancolică. Îi luă mâna într-a lui și înghiți în sec.

-Știi ceva?

Ron îi sărută încă o dată mâinile, pentru a suta oară.

-Este a doua oară când suntem însărcinați. Am pierdut prima sarcină în primele două luni.

Ron oftă trist.

-Știu, iubita mea. Caty mi-a spus. Știu totul. Se mai întâmplă. Asta este. Îmi pare rău că nu am fost lângă tine atunci când s-a întâmplat.

După câteva secunde, Ron se îndepărtă puţin şi adaugă:

-Lara...mai este ceva de spus.

-Altceva!!! exclamă ea.

-Da. Pentru că te iubesc şi nu văd viitorul meu decât alături de tine și indiferent ce spui acum, ştiu că în final vei spune da, mai adaugă el, ridicându-i mâna stângă între ei doi. Pe degetul inelar stătea deja cel mai frumos inel cu diamante pe care-l văzuse în viaţa ei. Două perle mici apărura în colţul ochilor ei.

-Vorbesti serios? întrebă ea, privindu-l.

-De 20 ani vorbesc serios, îi zâmbi el. Vrei să fii soţia mea?

Lara plângea fără reţinere. Erau lacrimi de fericire. Îl luă în braţe lipindu-l strâns de ea.

-Da. Da. DAAAA!!!

*

Pe holul spitalului, sprijinit de tocul uşii, stătea un bărbat cu privirea pierdută si îndurerată. Asculta conversaţia fierbinte dintre fratele lui si Lara. Trase aer în piept, răsuflând uşurat, acum că Lara era fericită. Se întoarse şi se îndreptă spre lift.

Orice ar fi făcut, Lara îşi alesese singură propriul destin. Promisiunile copilăriei fuseseră uitate...