Amnesia

Capitolul 19: Risc asumat

     Îmi deschid pleoapele cu greu, de parcă niște greutăți mi le țin închise. Soarele se lasă încet în mare, luându-și înapoi razele una câte una.

     Încerc să mă ridic, dar observ că brunetul îmi doarme pe mâna stângă. Elayne, care până acum stătea tolănită într-un fotoliu pliant, se ridică și trântește revista de modă pe măsuța de cafea.

-Te-ai trezit.

-Cât timp am fost inconștientă?, șoptesc eu, atingându-mi bandajul de lângă urechea dreaptă.

-Câteva ore. Te-ai lovit rău la cap.

     Rup leucoplastul care îmi ține bucata de material lipită de rană, spre groaza franțuzoaicei, după care iau o pernă și o pun cu grijă sub capul lui Caleb, ca el să nu observe că plec.

-Nu am mâncat nimic azi. Ți-e foame?, întreb eu, sărind din pat. Elayne dă ușor din cap și mă urmează la parter.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

-Casă de vacanță modernă și fără pic de mâncare în frigider, îmi dau eu ochii peste cap după ce termin de mestecat ultima bucată de pizza. Noroc că știi și italiană.

     Chiar dacă a spus că îi e foame, bruneta nu a luat nicio mușcătură din porția ei. M-a urmărit oarecum confuză și speriată, așteptându-se să leșin iar în orice secundă.

-Cum reușești?

     Întrebarea ei mă face să-mi ridic privirea pentru câteva secunde, dar după iau cutia de pizza și mă ridic de pe scaun.

-Ce anume?

-Ai fost în comă trei ani. Te-ai ridicat și ai mers acasă după nici o zi, fără să ai dificultăți la mers sau vorbit. Ai mai leșinat o dată inexplicabil și te-ai trezit după o zi și jumătate. Azi ai leșinat iar: se vede că ești foarte fragilă, dar nimeni nu îți găsește problema. Nu ți-e frică de faptul că se poate ca la un moment dat să cazi și să nu te mai ridici?

     Mini-discursul ei mă pune pe gânduri. În afară de amnezia care se explică, deoarece m-am lovit destul de tare la cap, am fost norocoasă să nu trebuiască să mai petrec încă patru luni în spital pentru recuperare.

-Cred că sunt norocoasă, zâmbesc eu fără să o privesc, după care arunc cutia de carton în coșul de gunoi. Unde e Julian?

-Cel mai probabil se freacă de niște italience. Oricum i-au plăcut mereu mai mult decât franțuzoaicele, surâde tânăra disprețuitor.

     Nepăsarea de care sunt pline vorbele ei mă surprinde, așa că mă apropii de fată, mă las în genunchi lângă ea și îi iau mâinile în ale mele, supărând-o vizibil.

-De ce nu faci nimic, Elayne?

-Roșcato, tu ai trăit într-o lume semi-perfectă când vorbim de bărbați. Tatăl te-a iubit, frați nu ai avut, logodnicul ți-a fost loial și Caleb, orice ți-ar fi, are grijă de tine. Tu ești norocoasă.

-Acesta nu e un motiv ca să stai într-o asemenea dezamăgire. Sunt mulți băieți care te-ar trata ca o regină.

-Tu alegi pe cine iubești? Căci eu nu o fac, și m-am îndrăgostit fix de un om care preferă plăcerile vieții în locul familiei.

     O privesc lung în timp ce ea își retrage mâinile, dar îmi mut privirea rapid la Caleb, care acum coboară scările două câte două. Văzându-mă, aproape că zboară lângă mine, iar eu o văd pe Elayne cum își dă ochii în care se acumulează sărate lacrimi peste cap.