Amnesia

Capitolul 12: Așa spuneți toți

     A venit ultima zi. Ultima zi pe care o mai petrec în acest colț de rai, după care voi pleca înapoi acasă. Număr zilele pe care le mai am de petrecut cu... "deșteptul" de Caleb. Am stat cu el 18 zile și mai am...41. Simt că deja nu mai rezist, toate evenimentele din ultima vreme mă copleșesc...

-Scumpa mea, trebuie să guști măcar punch-ul, zâmbește Kate, întinzându-mi un pahar de sticlă plin cu lichidul aromat. Are aromă de scorțișoară și grapefruit.
-Mulțumesc, dar nu îl vreau, mă strâmb eu, dezgustată.
-Credeam că ai trecut de mult timp de faza cu greața de grapefruit, râde ea.

     Kate soarbe fără zgomot din paharul încălzit și își ridică bluzița subțire căzută de pe umerii deja înghețați. Ultima zi de februarie s-a dovedit a fi mai rece decât zilele precedente, așa că mi-am asortat rochia vișinie de satin cu sacoul alb pe care mi l-a împrumutat Noah și cu niște pantofi de aceeași culoare. Ultima parte a balului are foarte puțini participanți, au rămas doar Kate, Noah, Zayn, Julian cu Elayne, și încă vreo zece oameni pe care nu îi cunosc. Surprinzător, Noah a ținut neapărat ca această parte a balului să se țină dimineața, iar el a justificat acest lucru spunând că are ceva foarte important de făcut mai târziu, ceva ce nu poate fi amânat. 

     De azi dimineață, Zayn și Kate s-au purtat ciudat cu mine. Dimineața am primit micul dejun la pat, după care am fost ignorată cam 3 ore, până la ora 10. Ninge de aseară, iar evenimentul se ține pe terasă; cred că totul se va termina în aproximativ o oră, după care voi merge cu prietenii mei acasă. E foarte frig și îmi frec palmele pentru a mă încălzi. 

-Ți s-au învinețit buzele, Crys. Nu vrei să mergi în cameră și să te îmbraci?, mă întreabă Kate, copiindu-mi gestul. 
-Ba da... după cred că ar fi cazul să plecăm. E aproape prânzul și vreau să ajung acasă, sunt foarte obosită.
-Bine atunci.

     Urc în camera mea și mă trântesc în pat. După câteva minute, mă descalț ușor și îmi las sacoul să cadă de pe mine, după care trag de fermoarul rochiei și o las să mi se prelingă lin pe corp. Mă duc la dulap și aleg niște haine călduroase, alături de o pereche de botine. 

     Fix după ce termin de împachetat aud o bătaie ușoară în ușă. Mă apropii zâmbind de ea și o deschid, însă zâmbetul îmi piere într-o secundă când dau nas în nas cu un Caleb ciufulit și, după figură, obosit. Trebuie să recunosc, este tare drăguț când e ciufulit. 

     Încerc să închid ușa, dar tânărul o blochează cu piciorul, privindu-mă insistent. 

-Caleb, ieși.
-Nu.

     Oftez nervoasă și mă întorc cu spatele la el, punându-mi în ordine lucrurile rămase în afara bagajului. El intră și se așează pe jos, rezemându-se de perete. 

-Trebuie să vorbim.
-Nu am ce vorbi cu tine.
-Normal că nu ai, pufnește el, dându-și ochii peste cap. Ești supărată din cauza lucrurilor pe care ți le-a spus Leyla?
-Nu, Caleb. Sunt totuși puțin supărată din cauza faptului că nu mi-ai spus că ești împreună cu ea. Am crezut că suntem prieteni, râd eu ironic.
-Ei bine, nici nu sunt împreună cu ea și nici nu suntem prieteni. Nu vom fi prieteni vreodată. 

     O durere îmi săgetează inima, după care dispare.

-Bine de știut, murmur eu, fără să îl privesc.
-Ascultă, roșcato. Sunt lângă tine cu un scop. Mai ai puțin și scapi de mine, deci stai liniștită. 
-Credeam că în aceste două luni ne putem înțelege cum trebuie.
-Noi nu ne putem înțelege. Avem firi diferite.
-Contează, Caleb?! Dacă nu ai fi atât de încăpățânat, poate ai lăsa tu de la tine și eu de la mine și am putea să ne suportăm măcar, spun eu pe un ton mai ridicat. 
-Eu nu voi lăsa de la mine. Vreodată. Descurcă-te. 
-Pleacă din camera mea, șoptesc eu, întorcându-mă la el roșie de furie.
-Nu plec nicăieri.
-Pleacă!, urlu eu, împingându-l.