Amnesia

Capitolul 4: Nihil lacrima citius arescit

     Mă întorc la castel înfrigurată și confuză. Zayn vine la rândul lui după mine, cu privirea în pământ. A început să se însereze, stelele apărând una câte una pe cerul senin.

     Caleb mă așteaptă în fața castelului, bătând nerăbdător din piciorul drept. Mă duc în fața lui ca o fetiță care a făcut ceva rău și tatăl ei a văzut-o. Furios și totuși stăpân pe sine îmi ia paltonul de pe spate și i-l aruncă lui Zayn. 

-Domnișoară, invitații vă cer să cântați ceva la pian, spune Caleb, zâmbindu-mi cât se poate de sincer. Îl urmez în castel, aruncându-i o ultimă privire lui Zayn, care se îndepărtează încet în liniștea serii.

     În castel, toată lumea discută și râde. Spre mulțumirea mea, absolut fiecare invitat poartă câte un trandafir alb, conform cererii mele. Urc scările și mă așez la pian, forfota din salon micșorându-se și oamenii începând să își îndrepte privirile spre mine. Printre ei îl văd pe Caleb cum se apropie de Kate și îi șoptește ceva, după care fata se pierde prin mulțime.

     Încep să cânt, urmând o partitură scrisă, după spusele lui Oliver, de mine. Sunetele armonioase se lovesc de pereții salonului, întorcându-se la mine. Degetele îmi dansează pe clape, apăsându-le ușor într-o liniște mormântală și sub privirile atente ale invitaților.

     Îl aud pe Caleb cum vine în spatele meu și se rezemă de un stâlp, însă îl ignor și continui să cânt. Mintea îmi e ocupată cu armonia romanței, făcându-mă să zâmbesc incontrolabil. Un val de amorțire mă lovește și mă face să greșesc o notă, greșeală neremarcată de ascultători.

     Simt o picătură care mi se prelinge sub nas, iar un strop de sânge cade pe albul unei clape, deranjând calmul non-culorii. Speriată, dar în același timp stăpână pe mine, sar peste o pagină, termin romanța mai repede și îmi șterg discret sângele de pe față, după care mă ridic de la pian, cu gândul de a mulțumi publicului printr-o plecăciune. Caleb, în momentul în care mă ridic de la pian, vede punctul roșu de pe clapă.

    Realizând ce s-a întâmplat, în zgomotul aplauzelor, fuge și mă prinde fix în momentul în care, sleită de puteri, mă dezechilibrez și cad.

     Întregul public scoate o exclamație surdă, în timp ce doctorul mă ia în brațe și mă duce spre camera lui. Sângele care îmi picură încet din nara stângă îi murdărește cămașa, înroșindu-i pieptul, în timp ce a deschis ușa și m-a dus în baie, aplecându-mă pe chiuvetă și murdărind-o cu picături roșii care mai apoi au dispărut, sub țâșnitura apei limpezi.

-Caleb...

-Apleacă-ți capul, așa vei opri sângerarea, spune băiatul, ajutându-mă să stau în picioare, ținându-mă de talie și curățându-mi nasul. Nu trebuia să te las să cânți, de-abia te ții pe picioare. După ce ți se oprește sângerarea, mergi drept în pat, fără discuții. Mă descurc eu și Oliver cu petrecerea, eventual la sfârșitul ei te trezesc să îi saluți, dar nu pe fiecare în parte. Ești slăbită și nu îmi permit să leșini, toată lumea mă va învinui oricum de starea ta. 

     Mi-am ridicat capul și l-am privit pe Caleb în oglindă, întâlnindu-i privirea.

-Iartă-mă, îi șoptesc eu zâmbind, după care cad în neștire.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

      Un mic scâncet opri timpul, iar mari lacrimi au început să îmi cadă pe obraji. Genunchiul drept îmi era însângerat, murdărindu-mi rochița albă. Tata a apărut din senin pe scări din cauza scâncetului meu și m-a privit supărat. Avea cearcăne imense și arăta de parcă era gata să leșine.