Amnesia

Capitolul 24: Agonie și extaz

-Caleb, ține-mă de mână!, șoptesc nervoasă, agățându-mă cu mâinile de hainele doctorului.

-Fii liniștită, nu cazi nicăieri, surâde el, desprinzându-mi degetele de jacheta lui, după care mă prinde de talie și mă lipește de el, apropiindu-ne de marginea platformei.

    Strasbourgul e un oraș absolut minunat ca arhitectură, însă până și dacă nu era, Caleb oricum decidea să mai stăm până la lăsarea serii în oraș, ca să ne terminăm vacanța pe un ton mai vesel. Cum niciunul dintre noi nu poate respira cu Kate în preajmă, Caleb s-a hotărât să mă păcălească, știind că eu nu aș accepta această mică aventură din cauză că trebuie să revin la obligațiile din Londra. 

     Așadar, iată-mă acum, cu Caleb de mână pe platforma Catedralei Notre Dame din Strasbourg, admirând priveliștea absolut senzațională ce cuprinde tot orașul.

-Haide, lasă-mă să-ți fac o poză, zâmbește el, încercând să îmi dezlipească degetele mici de haina lui. Haide, Crystal, n-o să cazi!

     Scâncesc oarecum enervată și mă țin strâns cu ambele mâini de balustradă. Tremur ușor, văzându-mă mult prea sus de cum aș vrea.

-Oh, haide, roșcato! Un zâmbet!, râde el de incomfortul meu, văzându-mă cum continui să mă uit în jos.

     Mă strâmb și pălesc ușor, simțind cum mi se înmoaie picioarele. Caleb observă schimbarea mea și îmi întinde mâna, de care mă prind ca de ultimul lucru din această lume. Îi simt căldura mâinii, sentimentul de protecție liniștindu-mă puțin câte puțin.

-Nu prind un unghi bun, se strâmbă el, învârtind camera cu o mână în timp ce cealaltă îmi trimite fiori inexplicabili în zona taliei. Monsieur...

     Cere unui francez să ne facă o poză. Profit de acest prilej, strângându-l mai tare lângă mine. Caleb îmi zâmbește și se uită în ochii mei, apropiindu-se de fața mea. Îi zâmbesc și eu, închizând ochii și așteptând să mă sărute. Totuși, peste câteva secunde îi aud surâsul, așa că îmi deschid ochii și îl văd cum verifică poza, una reușită, de altfel.

     Înainte să coborâm, mă uit pentru o ultimă dată la oraș, înghițind în sec. Vântul îmi mângâie părul, parcă șoptindu-mi să mă las înghițită de hău. Scot un oftat lung și continui să merg, vuietul vântului ocupându-mi sufletul.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

-Bun. Am vizitat Catedrala, Palatul Rohan, Muzeul Alsacian... mă asculți, Winterbourne?, mă scutură ușor brunetul, văzând cum mă joc cu cordonul paltonului în timp ce mergem.

-Da, Caleb. Mai avem ceva pe listă?, întreb peste măsură de obosită, clipind încet.

-Un singur loc aș mai vrea să-ți arăt. 

     Îi întind brațul și aștept să își încolăcească mâna după el, dar el o ia înainte, încălzindu-și mâinile cu respirația și frecându-le ușor. Înghit în sec și îl urmez, grăbind puțin pasul deoarece brunetul face pași mari.

-Crystal, ce e cu tine? De ce mergi așa încet?, strigă Caleb după mine, deschizând portiera unui taxi pe care l-a oprit.

    Expir oarecum enervată și simt ochii cum mi se umezesc ușor. De ce e așa grăbit? Nu pare să îi pese cum mă simt. Oare... e supărat pe mine? Îl enervez? Ce e cu el? Nu își amintește că acum câteva ore plângeam cu sughițuri, pierdută pe străzile aglomerate ale Strasbourgului, din cauză că el a vrut să îmi facă o farsă în loc să îmi spună frumos?

     Mă trântesc îmbufnată pe bancheta din spate, iar Caleb se pune în față, lângă șofer, după care începe o conversație clișeică cu el. Alt motiv care mă face să mă supăr, așa că îmi iau telefonul din buzunar și îl deschid. Șterg zecile de apeluri de la Kate pentru a vedea poza de fundal, cea cu Lemon. Zâmbesc ușor și verific dacă am primit vreun apel de la Oliver, însă văd doar două mesaje de la el de acum două zile.