Amnesia

Capitolul 13: 6 ani

-Aici ați vrut să ajungeți, nu?, întreabă bătrânul, oprind mașina în fața reședinței Winterbourne. Îmi ridic capul, aranjându-mi puțin părul răvășit.

-Da, aici trebuie să coborâm. Caleb?, șoptesc eu tânărului ce mi-a adormit pe burtă.
-Mmm, mormăie el, după care se mai foiește puțin și se pune iar în același loc.
-Haide, suntem la castel.
-Deja?, murmură el supărat, după care își ridică privirea la mine și zâmbește.
-Da, Caleb. Sus, zâmbesc la rândul meu, după care îmi îmbrac haina.

-Mulțumim că ne-ați adus până aici, spun eu cu un zâmbet pe față. Nu doriți să intrați?
-Nu, domnișoară, am și eu o soție iubitoare ce mă așteaptă acasă, râde vârstnicul.
-Parcă spuneați că discurile sunt iubirea dumneavoastră, zâmbește doctorul, după care râde către mine.
-Nu îi spuneți soției mele, dar ea e a doua iubire a mea, șoptește el, după care își arată ultimii dinți printr-un zâmbet și ne face cu ochiul. Să fiți sănătoși, domnișorilor. Și vă rog, zice el, urcându-se în mașină, dacă va trebui să vin la botez în anii următori, să mă chemați și pe mine.

Roșesc până în vârful urechilor și zâmbesc stânjenită, iar Caleb râde cu poftă și îi face cu mâna cât timp bătrânelul pleacă.

-Ei, asta chiar a fost o experiență de neuitat, râde el, luându-mi mâinile și încălzindu-le. Haide în castel, e întuneric și frig.
-Chiar așa, de ce e întuneric?, întreb eu, privind ferestrele întunecate ale castelului. Cel puțin Oliver ar trebui să fie acasă azi și nu cred că se culcă atât de rapid.
-Ei bine, dacă Oliver nu e aici, avem castelul doar pentru noi, zâmbește doctorul, ridicându-mă în brațe.

Surâd și îi sărut creștetul capului, în timp ce el mă duce cu grijă în castel, bâjbâind prin întuneric și deschizând ușa din față cu grijă.

-Caleb, ai grijă la scări, te rog..., zâmbesc eu, strângându-l mai tare în brațe.
-Stai liniștită, nu te scap, nu sunt chiar atât de împiedicat. E imposibil să cad, râde el, după care se dezechilibrează voit și aproape mă scapă.
-Ei! Caleb, ce ți-am spus?!, mă supăr eu și mă cobor singură din brațele lui, după care intrăm amândoi în salonul întunecat.
-Am vrut să fac asta, roșcato. Ți-e foame?, schimbă el subiectul și parcă simt în întuneric cum rânjește.
-Nu chiar... vrei să urcăm sus?, spun eu, mângâindu-i ușor obrazul.
-Credeam că nu mă mai întrebi, surâde el, ridicându-mă iar în brațe, însă de data asta îmi încolăcesc picioarele în jurul lui.
-Okay, dar te rog să pornești lumina de data asta, nu vreau să cădem pe bune acum.
-Bine, Crystal, râde el și se apropie de întrerupător îmbrățișându-mă strâns și inspirând mireasma dulce de vanilie din părul meu. Miroși foarte...

Îl privesc zâmbitoare, după confuză. Imediat ce a aprins lumina, a căscat ochii și se acum se uită în spatele meu.

Nu știu dacă știți valoarea vitezei luminii, dar pot spune că am întrecut-o în momentul în care m-am coborât din brațele brunetului, deoarece mi-am văzut toți prietenii apropiați și angajații cu un zâmbet înghețat pe buze și cu ochii sclipind.

Ei, Caleb, cum ne mai scoatem acum?

-Cum de... sunteți toți aici?, zâmbesc eu fals, deoarece simt cum sângele îmi năvălește în obraji.
-Păi... am vrut să îți facem o surpriză, așa... ca de ziua ta..., zâmbește sfios Noah, frământându-și mâinile.

Ziua mea? De ce nu mi-a spus nimeni nimic?

-Am terminat petrecerea mai repede ca să vin aici și să pot să dau și eu o mână de ajutor cu pregătirile, spune el, cu privirea în pământ și surâzând straniu.
-Ei bine, ați făcut o treabă excelentă, râd eu admirativ, privind întregul salon aranjat cu panglici și marele și inevitabilul banner cu "La mulți ani, Crystal!". Totuși, lipsește ceva.
-Ce anume?, întreabă șatenul, privind în jur. Ceilalți parcă sunt stană de piatră, privindu-ne pe mine și pe Caleb, care acum parcă se ascunde în spatele meu.
-Muzica, normal!, zâmbesc eu, arătând spre cele două boxe uriașe de lângă scări. Noah expiră ușurat și pornește muzica, alegând pentru început melodia "Losing it" de la Fisher.