Amnesia

Capitolul 15: Ce vrei de la mine?

-Domnișoară Winterbourne, doriți să luați cina?, întreabă Oliver, bătând ușor în ușa albă.

     Am venit în camera mea imediat ce am ajuns acasă. Aș minți totuși să spun că nu îmi pare rău pentru ce am făcut, dar nu neapărat pentru mine, ci pentru slujba lui. Totuși, l-am eliberat de stresul de a sta într-o clădire cu mine, deci acum ar trebui să fie totul bine. Are unde sta; altfel cum și-ar permite un Huracan?

-Domnișoară, sunteți aici?, întreabă iar Oliver, așa că îmi șterg lacrimile rămase pe față cu mâneca și vin lângă ușă, deschizând-o larg.

-Sunt aici. Oliver, nu mi-e foame, am mâncat în oraș, spun eu, evitându-i privirea cercetătoare.

-Înțeleg, însă domnul doctor a insistat să vă chem la masă, stăruie el, uitându-se în ochii mei. Încă nu m-am calmat de tot, iar pleoapele îmi sunt încă roșii, așa că bărbatul îmi ia mâna, făcându-mă să îl privesc.

-Totuși, nu am venit aici doar ca să vă chem la cină. Pot intra?, întreabă el, strângându-mi mâna în a lui.

     Mă lipesc de perete, făcându-i loc să intre. Îmi zâmbește blând și pășește liniștit în cameră, uitându-se în jur. Închid ușa și mă așez oarecum timidă pe pat. Mereu am fost apropiată de Oliver, deoarece el e singura figură pe care o pot considera parte din familie. Totuși, nu s-a comportat aproape niciodată cu mine ca un tată. Mi-a fost aproape ca un prieten drag și apropiat, dar a ținut distanța față de mine când a fost vorba de familie. Sau cel puțin asta îmi amintesc.

-V-ați făcut patul, zâmbește el, așezându-se lângă mine. Mereu ați fost dezordonată, mă mir că e cât de cât curat acum...

     Surâd încet, privindu-l lung. Bărbatul își înlocuiește zâmbetul cu o figură compătimitoare. Știu deja ce va spune înainte să deschidă gura, deoarece cel mai probabil a discutat cu Caleb, însă decid să îl ascult.

-Domnișoară, știu că nimic nu a fost la fel de când v-ați pierdut memoria, și nici nu ne așteptam să fie la fel, însă ce v-a influențat să renunțați la doctor? Din câte am văzut, se comportă regește cu dumnavoastră...

-Nu e neapărat vina lui sau a mea, îl întrerup eu. Și-a făcut treaba, însă eu nu fac progrese. Nici el nu poate să facă ceva în sensul acesta, așa că de ce să rămână? Mai bine ne facem treaba mai ușoară și pleacă el. În plus, poate a avut grijă de mine, dar nu mă încântă prezența lui.

-Crystal, șoptește el, făcându-mă să îmi ridic privirea, uimită că mi-a spus pe nume. Se vede de la o poștă că te iubește. E și un băiat nobil, te curtează...

-Nu știu, Oliver. Poate așa vi se pare vouă, însă îl văd cum se comportă cu Leyla și nu pot crede că ne curtează pe amândouă. Cel mai probabil dorește să își bată joc de sentimentele amândurora pentru scopul lui egoist, iar așa ceva nu accept. Nu îmi voi schimba decizia. Vreau să îi văd bagajele în fața castelului în 3 martie până seara, spun eu, clipind repede pentru a-mi risipi lacrimile.

-Fie. Însă te rog, spune el pe același ton, mergând la ușă, explică-i decizia ta. Nu îl lăsa să se gândească la ce a făcut greșit.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

     Inima îmi bubuie în piept în timp ce cobor pe scări. E ora 23, deci oamenii din casă s-au culcat. Cobor să iau ceva de mâncare, n-am mâncat azi aproape deloc, iar stomacul îmi scoate niște sunete urâte.

     Știu că doctorul e în sala de mese. Simt că e acolo.

     Ajung în fața ușii. O rază de lumină iese pe sub ea, luminându-mi picioarele goale. Nu aud nimic dinăuntru, așa că apăs pe clanță și intru rapid în cameră, închizând ușa după mine. Caleb își deschide ochii împăiănjeniți și se ridică de pe scaun ca ars, privindu-mă confuz. Trec liniștită pe lângă el și iau un pahar, pentru a-mi pune puțin lapte.