Amnesia

Capitolul 1

     Aud o voce joasă, având un ton grav de seriozitate. Îmi amintesc vag vocea aceasta... E de acum mult timp.

-Puteți să îi dați același tip de medicamente, asta dacă... mai sperați.

-Domnule doctor, spune o voce tremurândă, voi spera până inima mi se va opri. Iubesc copila asta, poate mai mult decât pe mine. Mereu am iubit-o și am promis părinților ei că o voi proteja și sluji până la moarte. E specială, nu aș putea renunța la ea pentru nimic în lume.

     Clipesc somnoroasă, fără a-mi mișca trupul, realizând faptul că se discută despre mine.

-A fost în leșin, după care a trecut în comă. Ce mai sperați? Aparatele o țin în viață. Ar fi mai presus de un miracol să...

     Inspir greu ca după un somn lung și mă ridic în coate, privindu-i pe cei doi bărbați: un bătrân și un doctor. Bătrânul cu vocea tremurândă fuge spre patul meu, căzând în genunchi și luându-mi mâna în ale lui.

-Crystal, cum.. Cum te simți?, întreabă bătrânul, plângând și privindu-mă zâmbind.

     Nu îi răspund nimic, doar îl privesc. Privirea lui mă înduioșează profund, dar adopt o atitudine serioasă față de el. Presupun că vorbește cu mine, privindu-mă și repetând "Crystal", dar aleg să îi răspund cu tăcere.

-Crystal, de ce taci?, întreabă blând bătrânul, privindu-mă în ochi.

-Mă scuzați, domnule, dar cine sunteți?, întreb eu, încercând să fiu politicoasă.   
       
     Bărbatul îmi strânge mâna, mirat.

-Sunt eu, Oliver... Te-am crescut de la patru ani..

-Îmi pare rău, îl întrerup eu, cred că mă confundați cu altcineva.

-Dar, Crystal...

-Vă rog, nu mă mai numiți așa. Nu acesta este numele meu.

-Atunci, care este numele dumneavoastră?, întreabă doctorul, privindu-mă și apropiindu-se de mine, mirat de faptul că sunt trează.

-Sunt...

     Mă opresc și îmi mușc ușor buza de jos, încercând să îmi amintesc, însă fără rezultat. Mintea mea parcă s-a golit, nu îmi amintesc nimic. După o pauză de zece secunde, doctorul surâde cu colțul gurii și începe iar să vorbească sec.

-Exact cum a fost în ambulanță. Am un diagnostic, iar ea trebuie să se odihnească.

-Nu am nevoie, mă pot ridica, spun eu, zâmbind și întinzându-mă.

     Mă ridic în șezut, în ciuda rugilor bătrânului și avertismentelor doctorului, după care mă dau jos din pat, călcând pe gresia albă și rece din ceea ce părea o sală de spital.

-Acum, mă voi duce să fac un duș, fără să mă dădăciți voi, adaug eu, în momentul în care bătrânul face un pas către mine, pregătit să mă urmeze.

     Aud vocea doctorului din spatele meu, șoptind "Extraordinar...", ceea ce mă face să surâd.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

     Pornesc dușul. Apa fierbinte mi se revarsă prin părul roșcat, coborând pe corp și scoțând un sunet strident în momentul în care atingea podeaua. Aburii calzi încep să îmi iasă din piele, evaporându-se în aerul răcoros.
În acest moment, cu toată atmosfera aceea liniștitoare, încep să mă gândesc. De ce nu pot să îmi amintesc nimic? Parcă cineva a luat o radieră uriașă și mi-a șters toate amintirile. Nu îmi amintesc cine sunt, unde sunt, ce fac aici, cum am ajuns aici, unde locuiesc, ce vârstă am... Nimic. E foarte dubios, dar cred că îmi voi aminti tot curând.