Amnesia

Capitolul 26: Scrisoarea

-Și totuși sufletul tău e... destul de întreg și, așadar, destul de existent. Sau mă înșel? Simți cumva că e altfel?

-Ah, nu, spun, jucându-mă ușor cu degetele mari de la mâini. Adică, nu cred. Nu cred că am avut mult timp să reflect ce simt cu... sufletul... înțelegi?

-Mmm, oarecum, murmură femeia din fața mea, jucându-se cu pixul din mână. Totuși, am impresia că fugi de aceste sentimente, că refuzi să le accepți, să le interiorizezi, să le vezi...

     Privesc ceasul din spatele ei și văd că a trecut cu greu o oră și un sfert. Mă ridic brusc și îmi pun telefonul în geantă, repezindu-mă la cuier, de unde îmi iau jacheta de piele.

-Unde mergi, Crystal?

-Prietena mea e într-o situație mai... delicată; nu pot să detaliez, nu chiar acum. Recuperăm altă dată, bine?

-Nu, de fiecare dată folosești scuze ca să pleci mai repede. Stai jos, mai avem mult din ședință...

-Ce mult mă bucur că am ajuns la un consens!, zâmbesc larg, luându-mi geanta în mână. La revedere, Quinn!

-Să nu uiți, ne vedem luni!

-Da, da, sigur!, răspund grăbită, după care trântesc ușa cabinetului și cobor scările cât de repede posibil.

     Ies din clădire, lovindu-mă de un aer cald, aerul de sfârșit de iunie. Lumea forfotește pe stradă, deși e o oră înaintată, însă trec de cealaltă parte a trotuarului cu ușurință. O figură trece pe lângă mine ca o umbră, captându-mi atenția, dar oftez când îmi dau seama că m-am lăsat pradă unei asemenea... capcane interioare. Îmi șterg rapid gândul din minte, privind frumosul bolid galben ce strălucește sub lumina felinarelor. Deschid portiera din dreapta și mă așez în mașină, cuplându-mi centura de siguranță.

-Știi ce mult mă bucur că ai pornit clima?

-E oribil de cald, îmi zâmbește Noah, punând mașina în viteză. Cum a fost?

-Ca de obicei, presupun. Iar mă va certa că nu vin la următoarea ședință, măcar acum lipsesc cu un motiv, mă strâmb plictisită, privind aglomerația din față. Sper să nu întârziem.

-La ce să întârzii? Până și dacă ești acolo când... se întâmplă, nu e de parcă poți ajuta cu ceva. Noi suntem angajații ei proprii și personali, de parcă nu ar fi atâția competenți în toată lumea...

-Eh, nu te plânge. Putea să ne pună să organizăm absolut tot. Oricum sunt peste măsură de epuizată. Castelul Winterbourne e un absolut dezastru din punct de vedere administrativ, acesta e primul lucru de care mă voi ocupa când ajung acasă. Deocamdată, să terminăm cu toată tărășenia asta.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

-Ești gata?, mă întreabă șatenul, după ce a parcat în fața reședinței Chamberlain.

-Nu, mărturisesc eu, decuplându-mi centura. Dar nu e de parcă aș putea opri timpul ca să pot fi gata.

     Noah surâde în sens de "relatable" și se coboară din mașină, ajutându-mă și pe mine să cobor. Mă uit pierdută spre reședința Chamberlain, pornind cât se poate de întârziat spre ușa imensă.

     Un angajat ne deschide ușa, ieșind după noi cu mâinile pline de panglici violete. Înăuntru, în salon, zeci de oameni se plimbă de colo colo, de parcă însuși dictatorul care îi conduce îi privește de sus. Așteptându-mă o văd în capul scărilor, o caut o clipă cu privirea, dar fără vreun rezultat. În schimb, un strigăt sfâșietor umple tot castelul, oprindu-i pentru un moment pe toți în loc, ei urmând să își continue treaba grăbiți. Schimb o privire confuză cu Noah și urcăm pe scări până sus, ca să vedem sursa zgomotului.