Amnesia

Capitolul 8: Ești perfectă!

     Aud o bătaie repetată în ușă. Îmi frec ochii și îmi iau telefonul de pe noptieră, verificând ora: 04:17. Deoarece bătaia se repetă obsesiv, mă ridic rapid din pat, aruncând o privire fugară în oglindă, pentru a mă asigura că părul meu nu arată ca și cum aș fi supraviețuit unei lupte corp la corp cu un ninja. Îmi iau papucii pufoși de casă în picioare și mă apropii de ușă. Învârt de două ori cheia în broască și deschid încet ușa, doar cât să pot vedea persoana care mă caută.

     Un Caleb plictisit mă privește serios, bătând din picior. Îi închid ușa în nas supărată, dar pe când să o încui, el o deschide larg și intră în cameră, trecând pe lângă mine. Alung bezna totală aprinzând o lampă de pe măsuța de toaletă, iar doctorul se trântește în pat.

-Caleb, ce cauți aici?, îl întreb eu, strângându-mi halatul de satin în jurul trupului.
-M-am trezit să văd răsăritul și m-am gândit să te chem și pe tine.
-Nu, mulțumesc, zâmbesc eu ironic, prefer apusul, e mult mai plin de culoare. Pentru asta m-ai trezit atât de devreme?
-Nu chiar. Voiam să vorbim, nu am mai vorbit de când am plecat, spune tânărul, ridicându-se în coate.
-Nu avem ce să vorbim, cel puțin eu nu am nimic să-ți spun.
-Okay, dar de ce ești așa de bosumflată?
-Știu și eu, poate pentru că m-ai trezit la ora asta?
-Nu e doar din cauza asta, ai fost așa față de mine și înainte să plec. 

     Caleb se ridică din pat și se apropie de mine, privindu-mă atent. Mi-a aranjat niște șuvițe de păr, privindu-mi fugar colierul cu piatră de topaz de la mama. El mi-a ridicat mâinile, lipindu-și palmele de palmele mele. Încerc să fac un pas în spate, moment în care doctorul își împreunează mâinile cu ale mele, observându-mi inelul. Văd că bărbatul surâde trist și îmi lasă mâinile să cadă, depărtându-se. 

-Noah te-a cerut deja de soție?, mă întreabă el, văzând trandafirii de pe masă și atingându-le ușor petalele fine.
-Nu Noah m-a cerut de soție, surâd eu, privindu-l lung. Caleb își întoarce privirea către mine, încruntându-se. 
-Dacă nu el, atunci cine?, mă întreabă tânărul, cu vocea tremurândă. 
-Te rog, de parcă nu știi cine e.
-Doar spune-mi, Crystal. 
-Nu.
-De ce nu?
-Pentru că știi cine e, ce rost ar mai avea?

     Brunetul se apropie de mine, privindu-mă insistent. Eu pășesc în spate, încercând să scap de el, însă peretele din spatele meu îmi ruinează planurile. Mă lipesc de perete, în timp ce doctorul cu ochi verzi continuă să se apropie. 

-Caleb, stai...

     Nu primesc niciun răspuns.

-Caleb, dacă te apropii mai tare de atât, țip.

     Tânărul îmi zâmbește ironic, fără să se oprească. Speriată, încep să țip, iar Caleb îmi acoperă gura.

     Mă trezesc țipând îngrozită, strângând cearșafurile în mâini. Caleb intră rapid în cameră, însă eu mă feresc de el, cutremurată de dezgust și gâfâind. Cora intră și ea, iar când îl vede pe doctor, se încruntă.

-Domnule, cum ați putut intra așa peste o domnișoară? Nu aveți pic de rușine?, țipă angajata, îmbrățișându-mă strâns. Brunetul ne privește buimăcit.
-Dar...eu...
-Dumneavoastră ce? Nu aveți nici un drept! Vă rog să părăsiți această cameră imediat!, strigă Cora înflăcărată.

     Doctorul fuge afară, închizând ușa. Cora m-a îmbrățișat și mai tare, punând multe întrebări.

-De ce ați lăsat ușa deschisă? Cum a intrat bărbatul acela în cameră? 
-Cora...
-L-ați lăsat dumneavoastră? Și totuși, cum de a venit la ora asta?
-Cora!, o dojenesc eu, privind-o zâmbind. Am avut un coșmar și m-am trezit strigând, nu e vina lui. În plus, nu îmi închid camera cu cheia niciodată, stau singură în castel, iar angajații nu mă trezesc dimineața, deoarece deseori se întâmplă să mă trezesc înaintea lor, zâmbesc eu. Fata se îmbujorează și îmi zâmbește îngrijorată.
-Înseamnă că l-am acuzat pe nedrept pe domnul doctor?, mă întreabă ea, începând să se plimbe stresată prin fața mea. Trebuie să îmi cer scuze numaidecât, zice tânăra, mergând până la ușă, cu gândul să meargă chiar acum în camera de vis-a-vis.
-Draga mea, lasă-l, o să îi explic eu mai târziu, râd eu, ridicându-mă din pat.