Amnesia

Capitolul 10: Liniștea dinaintea furtunii

     În momentul în care razele soarelui îmi luminează genele îmi deschid ochii, chiar dacă nu am dormit decât trei ore. Mă ridic din pat fără să mai stau nici măcar o secundă și mă așez în fața oglinzii pentru a-mi șterge ultimele urme de machiaj de pe fața cu cearcăne uriașe. Observ cum pielea de pe mâini îmi este iritată de la cum azi noapte mi-am frecat pielea cu apă și săpun până aproape că mi-a ieșit sângele. Mă simt murdară, dezgustată de mine însămi și înjosită, însă am avut toată noaptea să plâng și să mă gândesc la ce am făcut, așa că sunt secată de lacrimi și sentimente.

     Cineva bate la ușă, însă nu răspund nimic, continuând să mă demachiez și sperând că oricine bate va pleca. Bătaia continuă pentru încă zece minute, timp în care eu arunc șervețelele murdare la gunoi și intru înapoi în pat, acoperindu-mă cu pătura pufoasă. Bătaia încetează și aud pași îndepărtându-se, așa că răsuflu ușurată, închizând ochii. Peste câteva minute, ușa se deschide, iar Cora intră încetișor, după care închide ușa. Fata vine lângă mine și mă privește atent în timp ce o privesc discret printre gene, prefăcându-mă că dorm. Tânăra îmi suflă peste pleoape, iar când vede că le mișc, se ridică rapid și scoate din dulap o rochie galbenă de dantelă până la genunchi.

-Domnișoară Winterbourne, bună dimineața. Doriți să vă aduc micul dejun la pat?, mă întreabă ea, aranjând rochia primită de la doctor care stătea aruncată pe jos.
-Bună dimineața, zâmbesc eu sec. Nu vreau să mănânc, nu am poftă de mâncare.
-Normal, iar afară plouă cu găleata, zâmbește tânăra, trăgând draperiile și dezvăluind un soare neobișnuit de cald pentru sfârșitul lunii februarie. Domnul Chamberlain mi-a spus să vă transmit că vă va vizita în această dimineață.
-Nu vreau să îl primesc, murmur eu, acoperindu-mi iar capul cu plapuma.
-Va trebui, nu cred că se va lăsa așa ușor.
-Știu eu cum să îl iau pe Zayn. Nu mi-ar încălca el spațiul personal.
-Nu am spus că l-ar încălca, însă probabil că va aștepta în fața ușii până plecați, râde șatena, descoperindu-mi capul.
-În cazul acesta, voi ieși pe fereastră.
-Și să cădeți de la 20 de metri?
-Doar ești prietena mea, nu m-ai putea ajuta cu o scară?, zâmbesc eu ironic, în timp ce mă ridic din pat.
-Nu vreau să plecați de aici ca o renegată, mai ales din cauza celor ce s-au întâmplat ieri.

     Fața mi se întunecă brusc, așa că îmi lepăd rapid halatul de pe umeri și mă îmbrac cu rochia galbenă, iar Cora se învârte în jurul meu, ajutându-mă cu pregătirile și supărată că mi-a schimbat starea de spirit. Mă așez la măsuța de toaletă și îmi pun colierul primit de la mama, în timp ce fata cu ochi căprui îmi piaptănă părul, urmând să îl împletească într-o coadă simplă și să îmi prindă un trandafir galben după urechea stângă.

-Bună dimineața, Crystal dragă, îmi zâmbește Noah, intrând în camera mea într-un costum galben, de aceeași nuanță ca și rochia mea. Ce bine ne asortăm, râde el, ridicându-mă de pe scaun și sărutându-mi ușor mâna.
-Bună dimineața, Noah, zâmbesc eu silit, încercând să par odihnită.
-Ce spui, coborâm la masă? E luni, iar luni dimineața se servește pâine prăjită cu avocado deasupra, o minune, șoptește el rapid, în timp ce mă trage ușor către ușă. Arunc o privire fugară către angajată, care îmi zâmbește trist.

-După micul dejun sper că mă vei putea însoți la Campeye... E destul de aproape de castel, un golf absolut superb, zâmbește Noah, strângându-mi fericit mâna în timp ce pășim grăbiți către sala de mese. Păcat că plouă, am fi putut să jucăm volei sau să privim marea de pe niște chaisse-longues-uri, dar asta este...

-Okay, sunt absolut plin, râde șatenul, ridicându-se de la masă.

    Pe drum înspre sala de mese, lumea m-a felicitat și mi-a zâmbit, lăsându-mă extrem de confuză, așa că aproape că nu m-am atins de farfuria mea.