Amnesia

Capitolul 25: Rai și Iad

     Nu cred că am mai fost atât de neliniștită cu Caleb de când ne-am sărutat pentru prima oară. Mergem prin aeroport ținându-ne de mână, dar menținând o anumită distanță unul față de altul, roșii ca și căpșunele coapte. 

     Nu l-am mai văzut pe doctor așa de roșu. Nu își dă intenționat bretonul din față, deși îi ajunge în ochi, momente în care îl îndepărtează puțin cu o mișcare din cap și clipește des. Mâinile ne transpiră amândurora de la emoții, dar niciunul nu face nicio mișcare ca să prevină sau oprească asta. 

-Ce vrei să mănânci?

     Primele cuvinte ale lui Caleb după 3 ore de tăcere mă trezesc din visare, făcându-mă să îmi deschid larg ochii și să îl privesc. Imediat ce îmi întâlnește privirea, se uită rușinat în altă parte și își duce mâna liberă la ceafă.

-Cred că am putea cumpăra amândoi câte un sandwich, zâmbesc mutându-mi privirea de la el, roșind chiar mai tare.

     Ne oprim în fața unui restaurant, iar brunetul îmi spune să îl aștept până merge să ne ia câte ceva. Rămân în picioare, rezemată de un stâlp, admirându-l. Își sprijină mâinile de vitrina lor, vorbind obosit și trecându-și degetele prin păr. Văzându-l că primește cele două pungi de hârtie cu sandwichurile, îmi bag mâinile în buzunare și mă uit la vârful botinelor mele, lovindu-le ușor de gresie. 

     Caleb îmi înmânează mâncarea mea, după care mă conduce la două scaune libere. Aeroportul e destul de aglomerat acum, plin cu tot felul de oameni care fac forfotă. Începem să mâncăm în liniște, fără să scoatem niciunul niciun cuvânt.

     Când suntem aproape de a termina, o lumină intermitentă îmi atrage atenția, așa că îmi mișc capul pentru a vedea de unde vine. După un stâlp, un paparazzo ne pozează cu o cameră foto profesională, ascunzându-se în zadar, pentru că blițul camerei este pornit. Doctorul observă că m-am oprit din mâncat și se uită după ce mi-a distras atenția. Odată ce îl vede pe bărbatul zâmbitor cu camera lui foto, se ridică brusc din scaun și se îndreaptă către el. Simțind pericolul ce ne paște, las punga pe scaun și încep să alerg după el, deoarece deja l-am văzut cum l-a prins de guler pe celălalt bărbat.

-Care-i problema ta?, îl întreabă prietenul meu, ridicându-l de haină. Bărbatul începe să zâmbească și își ridică ambele mâini, în semn că se predă.

-Caleb, lasă-l jos, îi șoptesc imediat ce ajung.

-Domnișoară Winterbourne, sunteți mai frumoasă decât credeam, presa și fotografiile de pe Internet nu vă pot cuprinde toată frumusețea, rânjește bărbatul, încercând să îmi ia mâna pentru a o săruta. Tupeul lui mă sperie de-a dreptul; cum vorbește așa cu mine în fața unui om ce mai are puțin și îl omoară în bătaie? 

-Care este problema ta?, îl întreabă brunetul din nou, dar pe un ton mai ridicat, accentuând fiecare cuvânt. Îmi pun mâna pe umărul lui, sperând să îl liniștesc, dar nu am niciun efect asupra lui; pare doar că a slăbit puțin strânsoarea.

-Caleb, ne privesc oamenii; haide, trebuie să ne îmbarcăm. Haide, îl trag eu puțin de haină, iar acesta este momentul în care brunetul lasă fotograful jos, amenințându-l cu un deget:

-Ai noroc cu ea și că trebuie să plecăm, murmură el, trecându-și mâna după talia mea și trăgându-mă aproape de el. Sper să fii atât de deștept, cât să nu postezi vreuna.

     Ne îndepărtăm de acest om și mergem către poarta de îmbarcare puțin mai detensionați. În câteva minute uităm complet de griji și începem să glumim unul cu altul, de parcă ultimele ore nici nu ar fi existat. Nu aducem aminte de ce ne-am spus, doar vorbim chestii neînsemnate.