Amnesia

Capitolul 2: Castelul Winterbourne

      Intru în mașină, unde Oliver își șterge rapid lacrimile când mă vede. Îi iau mâinile într-ale mele și mă uit precaută prin jur, cât timp bărbatul mă privește mirat.

-Uite, Oliver, nu îmi amintesc trecutul, okay? Aș vrea, dar nu mi-l mai amintesc.

-Înțeleg, domnișoară. Voi face tot ce îmi stă în putință ca să găsesc o cale pentru a vă ajuta să vă recăpătați memoria.

     Îi fac semn să tacă.

-Pot avea încredere în tine cât să ții un secret, nu?, îl întreb eu, șoptind.

-Desigur, doar spuneți.

-Mi-am recăpătat un fragment din memorie.

     Observ bucuria din ochii bătrânului și îi strâng mâinile mai tare.

-Nu te bucura, e ceva extrem de mic. La auzirea numelui meu, ceva mi s-a declanșat în creier și, din păcate, a venit cu dureri infernale de cap, dar și cu câteva amintiri. Ceea ce îți cer eu este să nu îi spui nimic doctorului, sub nici o formă, îi șoptesc eu cât se poate de rapid, când îl văd cu coada ochiului pe doctor apropiindu-se de mașină. Bătrânul aprobă printr-o mișcare scurtă a capului.

-Putem porni, Crystal?, întreabă doctorul, intrând în mașină.

-Desigur.

     Tot drumul mă uit pe geam. Știu că trebuie, normal, să recunosc fiecare detaliu, fiecare copac, fiecare piatră mai mare pe lângă care treceam. În schimb, acum mă uit pierdută la întregul peisaj și asta mă face să mă simt... incompletă.

-De curiozitate, cum te numești?, îl întreb eu pe doctor, fără să îl privesc. Până la urmă, vom locui un timp în aceeași casă.

-Mda. Tot ce trebuie să știi e prenumele meu, Caleb.

-Okay, Caleb.

     Simt privirea apăsătoare a tânărului doctor, dar decid să nu fac contact vizual cu el. E foarte arogant și presimt că va fi dificil să locuiesc atâta timp cu el, dar nu pot să îl dau afară. Mi-a fost repartizat mie și trebuie să accept asta.

     După jumătate de oră de condus, șoferul virează spre dreapta, pe un drum asfaltat ce trece prin mijlocul pădurii. Stejarii bătrâni își scutură încet crengile pline de zăpadă la adierea vântului. Soarele alege să se ascundă în spatele norilor deși, care se pregătesc de altă ninsoare deasă. Zâmbesc la vederea lor, urmând să rămân uimită la vederea renumitei reședințe Winterbourne: un castel imens și sobru, negru cu detalii aurii. Turnulețele sale sunt acoperite de un strat gros de zăpadă, la fel ca și pervazele ferestrelor impunătoare. Acest castel, deși magnific și parcă scos dintr-o poveste, este trist, parcă lipsit de viață.

     Șoferul parchează și iese din mașină, venind să îmi deschidă ușa și să îmi întindă mâna. Văzând mâna întinsă, zâmbesc și mi-o ofer la rândul meu, ridicându-mă din mașină și privind în continuare palatul. Doctorul iese și el din mașină, luându-și bagajele.

-Crystal, e frig și ești în tricou. Te rog să te grăbești înăuntru, îți aduc eu bagajele, spune doctorul, zâmbind.

-A, deci acum îți pasă de mine, spun eu, dându-mi ochii peste cap și luându-mi geanta din vehicul.

     Doctorul vrea să spună ceva, însă mă întorc cu spatele la el zâmbind și făcând urme adânci în zăpadă, până la ușa masivă de salcâm alb. Privesc detaliile sculptate cu măiestrie și le ating ușor, privind plăcuța de argint pe care scria cu vopsea neagră ca pana corbului: "Reședința Winterbourne", chiar deasupra mea. Mă uit la Oliver, care prin privirea lui mă îndeamnă să intru în casă. Zâmbesc și apăs clanța ușor, parcă de frică să nu o stric. Trag ușa și intru înăuntru.