Amnesia

Capitolul 3: Eveniment La Castel

     O săptămână mai târziu, casa forfotește de ajutoare la bucătărie și la decorațiuni. Angajații se mișcă de colo colo, cărând cutii sau flori și vorbind despre petrecerea care se va desfășura în acea după-amiază.

-Domnișoară Winterbourne, ați comandat o cutie cu 120 de trandafiri?, mă întreabă Oliver, venind lângă mine cu o cutie albă împodobită cu mătase albastră, plină cu trandafiri albi cu codițe scurte.

-Da, Oliver, te rog să mi-i dai la începutul petrecerii.

     Bărbatul îmi zâmbește discret și mă lasă să privesc pregătirile de la capătul scărilor. Paharele de șampanie proaspăt umplute sunt frumos așezate pe o măsuță de sticlă așezată lângă intrare. Mirosul îmbietor de ciocolată îmi gâdilă plăcut nările, făcându-mă să zâmbesc. Mă întorc cu spatele la sală și tresar, speriată de Caleb, care rămâne cu mâna pe care voia să mi-o pună pe umăr în aer.

-Scuze, Crystal, voiam să văd ce faci.

-Nu-i nimic, sunt bine, și tu?

-Și eu sunt bine, spune doctorul, după care îmi ridică bărbia cu două degete, privindu-mă atent și mângâindu-mi pomeții. De ce nu ai dormit?, mă întreabă el, după care eu îi evit privirea, strecurându-mă pe lângă el și aranjând vaza cu flori de pe pian.

-Am stat trează în ultimele nopți ca să învăț să cânt ceva la pian.

-Am angajat pianiști, de ce te-ai mai deranjat?

-Sunt sigură că invitații îmi vor cere să le cânt ceva, iar eu nu îi pot refuza în nici un caz.

-Vei fi în mijlocul atenției, iar tu riști ca cineva să îți vadă cearcănele, apoi tot pe mine cade vina, fiindcă eu trebuie să am grijă de tine, spune doctorul, sprijinindu-se de balustrada scărilor.

-Dragul meu, nu ești destul de trecut prin viață încât să știi faptul că puțin fond de ten schimbă totul?, îi zâmbesc eu.

-Ba da, doar că șoferul tău mi-a menționat faptul că nu îți place machiajul.

-Normal, dar când trebuie folosit, îl folosesc.

     Expir lung și îl aud pe Oliver cum vine cu pași silențioși în spatele meu.

-O chestie nu înțeleg: cum ai putut să înveți să cânți la pian în abia o săptămână?, mă întreabă doctorul, încruntându-se.

-Sunt specială, îi șoptesc eu, zâmbind, după care mă întorc la Oliver, lăsându-i lui Caleb un mare semn de întrebare în minte și un surâs abia vizibil pe buze.

-Domnișoară Winterbourne, petrecerea începe în mai puțin de 30 de minute, iar dumneavoastră nu ne-ați dat voie să vă alegem îmbrăcămintea...

-Fii liniștit, Oliver dragă, știu exact cu ce mă îmbrac și o voi face chiar acum, spun eu, după ce aud glasuri înăbușite din curtea castelului.

     Fug în camera mea, închizând rapid ușa și expirând lung.

-Bun, haide să o facem și pe asta.

     Mă apropii de dulap și îl deschid cu mâinile tremurânde. De-a lungul camerei din spatele ușilor sculptate cu măiestrie sunt așezate bare îngreunate de sute de umerașe cu haine, în special rochii. Barele sunt întrerupte de rafturi ocupate integral de cutii cu încălțăminte, iar în capătul camerei este agățată o husă neagră, iar dedesuptul ei este o cutie neagră pe care este așezată o fundă aurie. Zâmbind larg, iau husa și cutia și ies din dulap, așezându-le pe pat. Trag încet fermoarul husei și scot afară o rochie turquoise de voal, ale cărei mici diamante se reflectă în ochii mei verzi. Când deschid cutia, surâd, în ciuda faptului că mi-am ales garderoba de una singură în urmă cu două zile. În cutie se află o pereche de pantofi cu toc înalt, de aceeași culoare cu cea a rochiei. Îi las pe podea și mă așez la măsuța cu oglindă, făcându-mi ultimele retușuri la machiaj. Când mi-am lăsat pudra jos, am observat o mică cutiuță albă de bijuterii. O iau în mână și o deschid: o sumedenie de bijuterii sclipeau la lumina beculețelor oglinzii, care mai de care mai frumoase. Observ o mică scobitură în fundul cutiei și, cu grijă, îmi folosesc unghia pentru a scoate bucata de lemn ce acoperea fundul cutiei și care ascundea o altă cutiuță, pe care o iau în mână și o deschid. Un mic bilețel cade din ea, însă îl ignor și mă uit înăuntrul cutiuței: un colier de argint cu un pandantiv creat dintr-o pietricică de topaz în formă de inimă. Surâd și mi-l pun la gât, buclele roșcate făcându-i loc pe pielea mea albă. După ce pun cutia de bijuterii la loc, observ bilețelul căzut și îl ridic. Era scris caligrafic, așa că am reușit să descifrez paragraful scris pe el cu ușurință: