Amnesia

Capitolul 11: Inimă și suflet

     O ploaie grea a căzut peste întreaga Marea Britanie, compensând soarele cald de azi dimineață. Angajații castelului Montgomery au strâns cortul imens din fața castelului, unde urma să se desfășoare a treia parte a balului, așa că toate planurile s-au anulat. Oamenii mai vârstnici au decis că e timpul să plece, lăsându-i pe tineri să rămână la ultima parte. 

-Eu una mă bucur că au plecat bătrânii, surâd eu, privindu-l pe Noah cu capul în jos, deoarece el stă pe podea, iar eu m-am întors pe spate pe pat, lăsându-mi capul să atârne liniștit.
-De ce?
-Sincer, m-am plictisit de Strauss și Bach. Vreau ceva nou, balurile nu pot rămâne chiar așa de basic. De ce nu dansăm samba?
-Vrei tu să dansezi samba?, râde șatenul, gâdilându-mi gâtul și forțându-mă să mă ridic. Mută, te rog.

     Iau singura piesă care mi-a mai rămas și o mut cu un pătrat mai la dreapta, oftând greu.

-Șah mat, zâmbește Noah. Unsprezece la zero pentru mine...ce zici de doisprezece din douăzeci și trei?
-Șahul nu e deloc de mine, râd eu liniștită, îngropându-mi fața într-o pernă, dar mă ridic brusc și îmi schimonosesc fața într-un rânjet înfricoșător.
-Ce idee ți-a venit? Samba? 
-Nu, Noah, răspund eu, ridicându-mă din pat. Urmează-mă.  

     Cobor ținându-l de mână până pe terasă, dar realizez că lucrul pe care îl căutam a dispărut și oftez tristă. 

-Am uitat că orchestra a plecat...
-Voiai să...

     Fața lui Noah se întunecă pentru un moment, însă zâmbește după și mă ia de mână, șoptindu-mi să fac liniște. Fac câțiva pași împreună cu el, însă el mă privește zâmbind, după care murmură liniștit:

-Scoate-ți pantofii.

     Îmi iau tocurile în mâna stângă, cealaltă mână ținând mâna șatenului. Începem să pășim iar pe marmura rece, fără să facem niciun zgomot.

-Aici, surâde Noah, oprindu-se în fața unei uși vechi de lemn masiv.
-Ce e aici?, întreb eu, lăsându-mi mâna dreaptă să cadă pe clanța grea.
-Intră.

     Intrăm amândoi în camera simplă, cu pereții albi și cu un candelabru imens. Un pat alb imens și dezordonat se află în colțul camerei, plin de cărți și perne de toate culorile. O oglindă mare stă într-un colț de cameră, alături de o chitară acustică, iar diferite coliere și bandane sunt agățate de colțul oglinzii. În fața patului, la marginea unui covor pufos gri, un șevalet ține o pictură neterminată a unui peisaj de vară, iar mai multe pânze albe sau pictate sunt rezemate de perete. Pe un birou stau răsfirate câteva documente și... mulți cactuși?

-Am o obsesie pentru cactuși. Sunt plante pe care trebuie să le ud doar o dată la vreo două săptămâni, râde Noah, trecându-și mâna prin păr. Măcar așa nu mor. Uit des de ei.

     Totuși, m-am apropiat de pianul ce ocupă o mare parte din cameră, fără să îl iau în seamă pe șaten.

-Cânți la pian?, întreb eu, cântând o parte dintr-un cântec franțuzesc pentru a verifica dacă instrumentul este acordat.
-Nu chiar, mi-a fost frică să nu îl stric... Bine, bine, recunosc!, zâmbește el, văzându-mi sprânceana ridicată ironic. Nu mi-a plăcut profesoara mea de pian. Era o doamnă înțepată ce prefera să îmi povestească despre telenovela dintre pisicile ei, Gertrude și Harold.
-Știi să cânți ceva?
-Da, spune el ezitant. Știu să cânt Für Elise.
-A, serios?, zâmbesc eu, făcându-i loc pe scaunul pentru claviaturi. Haide, te rog. Vreau să văd cum cânți.

     Noah se așează lângă mine și se uită încurcat la clape. Fix înainte să apese vreo clapă, îl opresc, punându-mi mâna pe mâna lui. El se sperie, după care se încruntă.