𝐖𝐢𝐧𝐠𝐬 𝐨𝐟 𝐚𝐬𝐡𝐞𝐬 | 𝐌𝐢𝐧 𝐘𝐨𝐨𝐧𝐠𝐢 |

2

Zgomotul alarmei mă trezește, o migrenă insuportabilă punând stăpânire pe capul meu. E ora 6 dimineața, asta înseamnă că mai am am o oră la dispoziție să îi pregătesc micul dejun domului Min. Mă îmbrac în costumul găsit în dulap și cobor scările, în căutarea bucătăriei.

Nu aprind nicio lumină, lăsând razele colorate ale răsăritului să lumineze parțial camerele. Coborând la parter, aud zgomote de pe canapea, iar curiozitatea mă tentează să verific.
Merg pe vârfurile picioarelor pentru a nu face zgomot, și mă apropii ușor de sunetul mirobolant.

În semi întunericul din casă, l-am găsit pe domnul Min dormind dus.
La un metru de el, pe o masă stau o sticlă de alcool și câteva pahare goale.

_Minunat. Și dur, și alcoolic!spun eu în șoaptă pentru a nu mă auzi.

Îl las să doarmă și merg în bucătărie pentru a-mi începe treaba.

* * *

Trei sferturi de oră mai târziu, mâncarea era aproape gata. Iau câteva farfurii din dulap, moment în care, în spatele meu, la aproape un metru distanță, Min îmi strigă numele.

_Yoon Seri!

Tresar, scăpând farfuriile pe podea. Mă întorc cu fața la el, făcând contact vizual. Acesta era oarecum mirat de gestul meu.

_Îmi pare rău, nu v-am văzut!spun în timp ce mă aplec și încep să culeg cioburile de pe jos.

_Dacă ar fi fost altcineva, acum ar fi fost dat afară!spune acesta în timp ce se apleacă pentru a mă ajuta.

_Altcineva?Să ghiceasc că în cazul meu, nu primesc același tratament?

Min începe să râdă.

_Îmi place încrederea ta. În cazul acesta, este vina mea. Nu ar fi trebuit să te sperii. Mă așteptam să dormi la ora asta.

_Nu dorm atunci când trebuie să lucrez. Și pot să strâng și singură cioburile, nu sunteți nevoit să mă ajutați.

Când am terminat cu cioburile, Min încă era în bucătărie, holbându-se la mine, fără să scoată măcar un sunet.

Dupa câteva minute chinuitoare, decide să-și deschidă gura :

_Mă abțin să nu-ți fac observație, dar nu am cum. Deci, pot să știu de ce ești îmbrăcată așa?

_Poftim?!

_Costumul acesta oribil...unde l-ai găsit?

_În dulap?întreb eu confuză.

Min strâmbă din nas, uitându-se la mine cu dezgust.

_Probabil a fost pus acolo de unul dinte muncitori. Să o arunci și să te îmbraci cu ceva normal, arăți oribil.

Acesta iese din bucătărie, lăsându-mă confuză și furioasă. Dar, fiind prima mea zi la muncă, decid să nu comentez, deoarece chiar am nevoie de locul acesta de muncă.

* * *

_Dacă nu mai doriți nimic, eu plec, domule!spun după ce i-am servit mâncarea.

_Ar mai fi un singur lucru.

_Desigur.

_Mănâncă cu mine.

_Poftim?

_Ai auzit bine.

_Mulțumesc, dar nu mi-e foame.

_Atunci ia loc. Să stăm de vorbă.

Deci aici dorea să ajungă. Trag cel mai îndepărtat scaun de el, și mă așez la masă.

_Să știi că nu mănânc oameni!spuse Min, văzând distanță considerabilă dintre noi. Apropo, mă bucur că te-ai schimbat. Ținuta aceea nu-ți avantaja deloc fizicul.

Vorbele lui mi-au lovit creierul precum un glonț, dar decid să îl ignor.

_Aș mai avea câteva întrebări, Seri. Presupun că pot să-ți spun așa, de vreme ce ești mai tânără decât mine.

Dau aprobator din cap.

_Ai mereu această expresie de poker face, sau e doar din cauza prezenței mele?

_Nu știu despre ce vorbiți, domule..

_Cred că știi foarte bine despre ce vorbesc. În fine, întrebarea numărul doi. De ce ți-ai înjunghiat fostul iubit?

Din nou, alt glonț îmi lovește mintea, și îl fixez cu o privire de gheață.

_Această informație este necesară, sau sunteți doar curios?

_Ai dreptate. Sunt curios. E vreo problemă?

_Mă scuzați, dar dacă nu mai aveți alte întrebări, aș vrea să mă întorc la muncă.

Îmi face semn cu mâna că pot să plec, în timp ce se juca cu furculița prin farfurie. Când aproape am ieșit din sufragerie, îl aud spunând :

_Gătești foarte bine pentru cineva de vârsta ta.

* * *

Trecu jumătate de zi, iar domul Min nu mai vorbise deloc cu mine. Nu știam dacă e de bine sau de rău, dar am preferat că nu vreau să aflu. Mi-am petrecut tot timpul făcând curățenie și învățând camerele casei.

* * *

_Pregătește-te, mergem în oraș.

_Poftim?întreb eu surprinsă.

_Ești nouă în Seul, așa că vom merge împreună de data asta. Data viitoare vei face cumparaturile necesare casei singură.

_Dar...

_Știi să conduci, nu-i așa?

_Da..

_Te aștept în 15 minute în fața casei.

* * *

Uitându-mă în oglinda retrovizoare, îl văd pe Min pe bancheta din spate, complet absent, uitându-se în telefon și scriind mesaje.

Aparent, acesta știa un drum ceva mai scurt pentru a ajunge în oraș decât drumul pe care l-am parcurs eu ieri cu taxiul.

_Ești îngândurată, Seri. La ce te gândești?mă întreabă Min, făcându-mă să ies din starea de melancolie.

_La nimic.

_Dacă nu m-aș pricepe atât de bine la oameni, ți-aș da dreptate.

Oftez și decid să îl întreb ceva ce foarte probabil nu ar trebui să îl întreb :

_De ce ati ales să locuiți în mijlocul pustietății?

_Bună întrebare. Sunt o persoană singuratică. Nu prea îmi place să-mi petrec timpul în preajma altor oameni, dar presupun că ai observat și tu asta.

Decid că ar fi mai bine să nu îl aprob.
Restul drumului, nu am mai vorbit nimic.

* * *

Seul-ul e un oraș destul de aglomerat. Trei ore mai târziu, îl așteptam pe Min în parcare pentru a putea pleca odată 'acasă'.

În așteptarea lui chinuitoare, observ câțiva copii așezați lângă trotuar, care cântau :

"N-am frați,
N-am nici părinți,
Sunt un biet orfan.
Când mor și mă întorc în țărână, cine să mă ingroape?
Cine să-mi plângă moartea?
Cine să-mi spele mormântul cu lacrimi?"

Mă apropii de unul dintre copii cu lacrimi prelingându-se acum pe pomeții mei, îmbrățișându-l.

Îi iau mâna lui mică și murdară într-a mea, și îi spun suspinând :

_Știi, și eu sunt ca tine. N-am nici frați și nici părinți. Nu are cine să-mi plângă moartea.

Între timp, fără să știu, la câțiva metri în spatele meu se afla Min, urmărind toată scena stupefiat.