𝐖𝐢𝐧𝐠𝐬 𝐨𝐟 𝐚𝐬𝐡𝐞𝐬 | 𝐌𝐢𝐧 𝐘𝐨𝐨𝐧𝐠𝐢 |

20

[ Yoon Se-ri pov ]

Ploaia se năpusti asupra orașului iar oamenii din jurul meu începură să alerge ca la maraton pentru a se feri de picăturile reci de apă. Spre deosebire de ei, mie îmi plăcea să stau în ploaie. E o modalitate liniștitoare de a-ți lăsa emoțiile să iasă afară, atunci când știi că nu ești singurul care plânge, când știi că nimeni nu te poate vedea plângând. Îmi simt sufletul încărcat cu un sentiment nou, pe care nu cred că l-am mai întâlnit până acum. Nu este ură, sunt sigură de asta. Nu am cum să îl urăsc pe Yoongi, nu după ce m-a ajutat să mă vindec în câteva luni cum nu am reușit eu în ani. Nu vreau ca sentimentele de liniște și siguranță pe care le simt când mă aflu în preajma lui să dispară atât de repede, însă nici să-l iert nu pot. Nu acum, când știu cât de ușor e să pretinzi că ești altcineva, iar gândul că bunătatea și afecțiunea pe care mi le-a oferit ar putea fi doar o mască a adevăratei lui personalități mă ucide puțin câte puțin în fiecare secundă.

Când cineva se lovește de mine, făcându-mă să cad la pământ, realizasem că mă oprisem din mers și rămăsesem ca un copac în mijlocul drumului pentru a-mi putea măcina creierul cu propriile gânduri.

_Femeie nebună! strigă bărbatul care se lovi de mine, cu o expresie degustată pe chip. Ce-ți veni să te oprești aici?

Prea grăbit să mă mai certe, străinul nu mai scoate niciun sunet și își continuă alergătura prin ploaie.

_Presupun că am meritat-o! îmi spun eu, un râset bolnav făcându-și apariția pe fața mea.

Mă ridic de jos, apa începând deja să-și facă loc prin materialul hainelor mele, ajungându-mi la piele. Cu părul brunet acum ud și ușor ondulat, încep să gândesc precum un om normal pentru prima dată în această seară și-mi spun :

_Cred că ar fi timpul să mă grăbesc către casă!

*    *     *

Deschid ușa cu un clinchet zgomotos, nenumărate nuanțe de galben, verde și alb făcându-și apariția în fața mea.

_Casa asta e mult prea colorată pentru sufletul meu mort!

Îmi arunc rucsacul undeva prin cameră, apoi îmi caut câteva haine prin troler-ul pe care l-am adus aici de dimineață. Poate un duș și un somn de câteva ore mă va face să mă simt mai bine.

[ Min Yoongi pov ]

_Îmi pare rău pentru ce urmează să fac, Se-ri, dar nu-mi dai de ales! Te-ai năpustit în viața mea precum un drog fără de care acum nu mai pot trăi!

Țiuitul claxoanelor mașinilor pe care le depășisem cu viteză încă îmi răsuna în urechi, însă nu-mi păsa. Cu cât mai repede ajungeam la Se-ri, cu atât mai bine. Sper doar că nu o să o sperii sau să o rănesc mai tare decât am făcut-o deja. Însă cine nu s-ar speria când un dubios îți apare la ușă în mijlocul nopții?

Opresc în fața unui bloc de locuințe care, după spusele lui Jungkook, ar trebui să fie blocul în care s-a mutat Se-ri. Cobor din mașină și mă îndrept către ușa blocului, care, spre norocul meu, era deschisă.

_Iar acum ce? Nu-i ca și cum mă va lăsa să intru sau va dori să vorbească cu mine dacă sun la ușă. Nu cred că ar fi trebuit să vin...

Însă cu o ultimă picătură de speranță în suflet, decid să urc către apartamentul ei. Aflându-mă în sfârșit în fața ușii, încă încercam să întocmesc un plan pentru ca la finalul "vizitei" să nu plec lovit cu pantofi sau cu alte obiecte mai dure pe care aceasta le are prin casă. În mod involuntar, apăs clanța ușii, care, spre surprinderea și norocul meu, era deschisă.

_Cum să ții ușa deschisă în mijlocul nopții când tot felul de psihopați umblă liberi pe afară?

Intrând înăuntru, un mic clinchet zgomotos aprinde un bec deasupra mea, luminând jumătate de sufragerie.

_Minunat. Asta era tot ce mai aveam nevoie, un bec cu senzori de mișcare.

Îmi continui drumul prin cameră către una din ușile întredeschise, ce avea în interior o lumină vagă, provenind de la o lampă. Însă când aproape pășisem în cealaltă cameră, aud din spatele meu un mic scârțâit pe podea ce mă făcu să mă întorc instantaneu, înfățișând-o în fața mea pe Se-ri, înfășurată într-un prosop alb, ținând un cuțit în mână. Din instinct, îi apuc încheietura mâinii în care avea cuțitul și i-o ridic în sus, lipid-o de perete. Prin cei câțiva centimetri ce ne despărțeau, o puteam auzi respirând cu greutate. Când expresia de frică din ochii ei se mai domoli, mi-a spus :

_M-ai speriat de moarte. Am crezut că e vreun hoț.

Cu ochii ațintiți asupra încheieturii ei ce începu să se învinețească, i-o eliberez, apoi spun :

_De ce lași ușa deschisă în mijlocul nopții? Ființă crudă și inconștientă!

_Am uitat să o închid. Acum, ce naiba cauți în casa mea?

Însă cealaltă latură a mea decise că nu vrea să poarte o conversație matură cu ea, așa că îi spun cu un rânjet :

_Ai crezut că e vreun hoț? De asta ții cuțitul acela în mână? Să știi, draga mea Se-ri, că e un sentiment plăcut faptul că nu mă urăști atât de mult încât să mă omori. Deja mă simt mai bine!

_Am spus : ce naiba cauți în casa mea? își continuă aceasta întrebarea, cuvintele lovindu-se de mine precum lama unui topor. Însă am decis să-mi continui jocul, spunând :

_De ce alegi de fiecare dată să fii mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată atunci când pleci de acasă? Vrei să mă testezi?

O observ tresărind, dându-mi seama de faptul că aceasta uită că era pe jumătate dezbrăcată. Se ferește din fața mea și merge către camera slab luminată pentru a-și cauta niște haine. Mă sprijin cu umărul drept de tocul ușii și o privesc agitându-se în timp ce mâinile ei scotoceau prin troler.

_Ieși afară și așteaptă până mă îmbrac.

_De de? Aici am mai multe de văzut decât aș avea în sufragerie. În plus, ești foarte frumoasă.

_Ieși naibii afară! țipă ea la mine. Asta dacă nu vrei ca acest cuțit să fie menit și pentru tine, nu doar pentru un eventual hoț!

Îmi ridic mâinile în semn că mă predau deoarece nu doream să o enervez prea tare, dar în momentul în care părăsesc camera, adaug și replica mea preferată :

_Ființă crudă și frumoasă!