𝐖𝐢𝐧𝐠𝐬 𝐨𝐟 𝐚𝐬𝐡𝐞𝐬 | 𝐌𝐢𝐧 𝐘𝐨𝐨𝐧𝐠𝐢 |

15

_Te rog, deschide ușa, Se-ri!o roagă Yoongi care aștepta lângă ușa camerei ei cu o compresă cu gheață în mână.

Mai bătu o dată la ușă, începând să își piardă răbdarea :

_Te rog, vreau doar să te ajut! Răspunde-mi, ceartă-mă, lovește-mă, dar măcar spune ceva, să știu că ești bine!

Din nou, liniștea domnea din interior. Yoongi atinge clanța ușii și o deschide, apropiindu-se de patul lui Se-ri, acum gol.

_De aceea nu-mi răspundeai. Unde ai putut să fugi în nici măcar cinci minute?

Începe să scotocească în fiecare cameră, în speranța de a o găsi, însă în zadar. Câteva minute mai târziu, singurul loc în care nu căută era balconul. Urcă până la mansardă unde o văzu pe Se-ri la balcon, stând pe jos.

[Se-ri pov]

După ce mă schimb, aștept cu disperare plecarea lui Yoongi de lângă ușă pentru a evada din închisoarea formată din patru pereți în care mă aflam. Avea să plece într-un final, sper eu. Mă așez pe podea lângă ușă, așteptând. Dar, având în vedere încăpățânarea de care acesta dă dovadă, voi avea ceva timp de așteptat.

Când îi aud pașii îndepărtându-se considerabil, deschid ușa și urc până la balcon, pentru a putea privi stelele în liniște. De mult nu am mai văzut asemena cer înstelat.

Uneori, uitându-mă la stele redescopăr anumite emoții pe care le-am îngropat acum mult timp. De multe ori devin foarte tristă și simt că lumea este împotriva mea. "Pare o persoană egoistă și rece" , îmi spun ceilalți, grăbindu-se să mă judece, când în realitate sunt încă un copil singur și disperat să simt și să găsesc iubire. Când mă uit la stele, toate emoțiile îngropate care mă deprimă ies la suprafață, devorându-mă pe interior și încep să plâng până când obrajii îmi sunt inundați de lacrimile sărate.

Aud pași în spatele meu, moment în care încerc să îmi opresc lacrimile, realizând sfârșitul clipei mele de singurătate.

_Ți-am adus asta!spune Yoongi, întinzându-mi o compresă cu gheață.

Amintindu-mi de glezna mea scrântită, iau compresa și o așez pe picior, simțind furnicături reci prin tot corpul.

_Te simți bine?

Dau afirmativ din cap, deoarece să vorbesc ar fi o povară mult prea mare pentru mine în acest moment.

_Presupun că vrei să rămâi singură!

"Te rog, nu pleca!", spune subconștientul meu, simțind că ar fi o povară mult prea mare pentru el să-l rog să rămână. Am petrecut prea mult timp privind stelele singură. Ar fi momentul să încerc să fac asta și cu altcineva.

Însă, parcă citindu-mi gândurile, Yoongi se așeză pe jos lângă mine, începând la rândul lui să privească stelele.

_N-am mai văzut de mult timp asemena cer!spuse Yoongi.

Văzând că nici de data aceasta nu răspund, acesta încearcă să schimbe subiectul :

_Cum îți mai e glezna?

_Mai bine. Mulțumesc!

_De ce îți place atât de mult să privești cerul noaptea?pune acesta întrebarea pe care speram să nu o aud. Însă nu aveam puterea necesară să îmi ascund sentimentele de el, așa că decid să îi dezvălui unele gânduri, nepăsându-mi de ce ar putea să creadă despre mine.

_La scurt timp după ce tatăl meu m-a părăsit, obișnuiam să ies seara afară, pentru a privi stelele. Îmi era atât de dor de el, încât gândul că amândoi privim același cer mă făcea să mă simt mai aproape de el, domolindu-mi durerea din suflet. De fiecare dată când făceam asta, mama obișnuia să mă certe, spunând că ceea ce fac este, de fapt, copilăresc. Când am mai crescut, stelele mă ajutau să uit durerea cauzată de oamenii din jurul meu. Când m-a părăsit și mama, obișnuim să privesc stelele din același motiv pentru care le priveam când a plecat tata. Însă de data aceasta, speram să mai fie cineva care să mă certe, spunându-mi că ceea ce fac e copilăresc. La scurt timp după ce l-am întâlnit pe Taehyung, stelele îmi dădeau putere să trec peste tot răul pe care mi-l cauza în fiecare zi. Apoi, când am intrat la închisoare, nu am mai avut parte de un cer înstelat timp de trei ani, însă am învățat să îmi vărs durerea desenând pe hârtie. De când am ieșit, cerul a fost mereu înnorat până în această seară. Acum, în sfârșit pot să privesc stelele!

_Ce simți acum, când privești stelele după atâta timp?mă întreabă acesta.

_Nimic. Doar rămășița a ceva ce a fost cândva inima unui copil plin de fericire.

_Îmi pare rău!

_Dar tu? Ce simți când privești stelele?

_În copilărie, obișnuiam adesea să ne mutăm, astfel încât nu puteam considera niciun loc "acasă". Însă stelele erau mereu acolo. Ele au devenit casa mea, deoarece erau singurul lucru stabil din viața mea. Dar, în afară de asta, stelele sunt și foarte frumoase!

_Așa e. Și acesta e unul dintre motivele pentru care iubesc să le privesc.

_Dacă te-aș întreba care sunt toate lucrurile pe care le iubești pe lumea asta, cât timp ți-ar lua să spui numele tău?

Îmi întorc fața către el, surprinsă de întrebarea pe care mi-a pus-o, cu toate că știam deja răspunsul :

_O eternitate. Ar trebui să aștepți o eternitate, iar în final tot nu mi-aș spune numele. Nu văd motivul.

_Te înșeli amarnic. Ar trebui să fii primul lucru care îți vine în minte când te gândești la această întrebare.

_Dar tu?decid eu să îl întreb.

_Stelele sunt lucrul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume. Însă acum, având în vedere că ai apărut tu în viața mea, ești cea mai mare stea dintre toate, steaua care mi-a luminat cerul veșnic înnorat.