𝐖𝐢𝐧𝐠𝐬 𝐨𝐟 𝐚𝐬𝐡𝐞𝐬 | 𝐌𝐢𝐧 𝐘𝐨𝐨𝐧𝐠𝐢 |

1

Întunericul se așternuse pretutindeni, nepăsându-i de căldura după-amiezii însorite de primăvară. În încercarea ei disperată de a-și da seama ce tocmai se întâmplase și de a-și căuta familia, Yoon Se-ri ieși afară din casă și începu să alerge către pădurea din apropiere. Din cauza întunericului dens, se împiedică de ceva și căzu la pământ. Panica și oboseala puseseră stăpânire pe corpul ei ostenit, împiedicând-o din a se mai ridica.

Lacrimile începură să i se prelingă pe față în același timp în care auzi o voce îndepărtată strigând-o :

_Domnișoară, treziți-vă! Trenul a ajuns in Seul.

Pleoapele leneșe și obosite i se deschiseră pentru a-i dezvălui imaginea controlorului care încerca din răsputeri să o trezească.

_În sfârșit, v-ați trezit! Grăbiți-vă, trenul e pe cale să plece.

Yoon Se-ri dădu aprobator din cap, apoi ieși din tren, admirând priveliștea minunată care i se deschise în fața ochilor. Daegu e superb, dar Seul-ul este de zece ori mai frumos.

Iese încrezătoare din gară, apoi in stradă, încercând să oprească un taxi. După mai multe insistențe, aceasta convinge un șofer mai învârstă, care mai apoi o ajută să-și pună gențile în portbagaj.

_Unde doriți să mergeți, domnișoară? o întreabă acesta destul de politicos.

În loc de răspuns, fata scoate o bucată de hârtie mototolită din buzunar pe care avea scrisă o adresă, apoi i-o înmânează șoferului. Acesta începe să râdă zgomotos.

Se-ri îl privește destul de suspicioasă, deși nu avea nicio idee de ce șoferului de taxi i se păru atât de amuzantă locația la care aceasta trebuia să ajungă.

_Arătați destul de calmă, având în vedere locul în care urmează să ajungeți. Nu e păcat pentru o femeie așa tânără, să-și strice viața în asemenea mod?

"Păcat că nu știe că viața mea e stricată deja" răspunse Se-ri ca pentru sine, evitând să ofere un răspuns cu voce tare, preferând să se uite pe geam în schimb.

_Înseamnă că faceți totul cu bună știință, având în vedere calmul pe care îl afișați.

De atunci, șoferul nu a mai scos niciun sunet. Își continuă drumul în liniște, singurul zgomot ocupat fiind cel de pe fundal al radioului învechit care se străduia din răsputeri să țină pasul cu canaul de știri pe care era pornit.

* * *

Trecură mai bine de jumătate de oră de când ieșiseră din oraș, iar acum, tot ce se putea observa în împrejurimi era un drum prost asfaltat în mijlocul unei păduri dense. Acum, cuvintele șoferului începură să capete din ce în ce mai mult sens.

Altă jumătate de oră trecuse, dar pădurea era de neterminat. Se-ri devenea din ce în ce mai suspicioasă, întrebându-se dacă șoferul o ducea într-adevăr la destinația corectă, sau dacă voia doar să râdă copios de o persoană venită într-un oraș necunoscut.

_Cât mai avem de mers? întrebă fata, pentru prima dată după un drum lung de o oră, când începuse să își piardă răbdarea cu totul.

_Oh, deci până la urmă, puteți vorbi? Am crezut că ignoratul oamenilor e pasiunea dumneavoastră preferată.

Se-ri își dădu ochii peste cap exasperată. Șoferului îi văzu privirea, oferindu-i de data aceasta un răspuns mai primitiv :

_Nu vă faceți griji, ajungem imediat la conac.

"Conac. Nu mă surprinde. Ceea ce mă surprinde cel mai mult este de unde știe omul acesta de existenta unui conac în mijlocul pustietății? Cel mai
probabil nu vezi așa ceva în fiecare zi."

Mașina oprește, făcând-o pe Se-ri să tresară, nerealizând faptul că, în sfârșit, ajunse la destinație. Plătește șoferul iar apoi își luă gențile din portbagaj, holbându-se la cele două porți gigante de fier ce triumfau acum în fața ei. Această imagine mormântală o făcea încetul cu încetul să regrete decizia luată. Însă acum nu prea mai avea cale de întoarcere. Taxiul plecase deja, iar dacă îi luase mai bine de o oră să ajungă aici cu mașina, cât de mult i-ar fi luat să plece acum de aici pe jos? Decise că nu vrea să afle.

* * *

În ciuda frumuseții conacului, locul era pustiu. Stilul gotic făcea acest loc să arate precum unul de basm, dar lipsea însă din abundență orice atingere umană, făcând totul să pară lipsit de viață. Vântul șuieră printre copaci, atingând inclusiv porțile de fier ce scârțâiră asurzitor, făcând-o pe Se-ri să grăbească pasul.

_Asemenea loc în mijlocul pustietății ar trebui să aibă paznici, nu? începe fata să vorbească singură, speriată.

Apăsă clanța, iar poarta se deschise cu un scârțâit asurzitor. Străbate aleea pietruită cât mai repede, pentru a nu-și pierde curajul. Însă partea cea mai grea, abia acum urmează : sunatul la ușă și întâlnirea cu proprietarul. Închise ochii, rugându-se și sperând în sinea ei că a că făcut alegerea potrivită, astfel apăsând soneria. Din nefericire, nu a trebuit să aștepte prea mult, deoarece ușa se dechise, apărând în fața ei fix proprietarul. O fixează cu o privire suspectă, apoi întreabă cu o voce blândă, dar puțin nepăsătoare :

_Domnișoară Yoon?

Un bărbat înalt, brunet, de vreo 27 de ani, stătea acum in fața ei. Se-ri tresări și îl privi încruntată, străduindu-se să-și păstreze calmul.

Dădu aprobator din cap. Bărbatul se feri din pragul ușii, făcându-i semn să intre. Prea ocupată fiind admirând frumusețea sufrageriei, tresări când ușa se închise cu putere în spatele ei, fapt ce-l făcu pe proprietar să râdă.

_Nu pot să nu vă observ întrebările care dansează pe chipul dumneavoastră, domnișoară Yoon, așa că o să vă răspund la ele fără să mai fiți nevoită să mi le adresați. Din câte se pare, sunteți o persoană tăcută, nu-i așa? V-au învățat asta la închisoare?

Fata se încruntă, afișând o expresie plină de dezgust. Proprietarul zâmbește și își continuă monologul.

_Acest conac a fost al străbunicilor mei. A fost abandonat timp de zeci de ani, până am decis că vreau să-l renovez și să mă mut aici. Am terminat totul acum o săptămână. De aceea e atât de pustiu pe aici. Ceilalți angajați urmează să ajungă aici săptămâna viitoare. Din fericire, dumneavoastră sunteți prima.

Acest răspuns o făcu pe Se-ri să se încrunte din nou.

_Să nu credeți că nu știu faptul că ați încercat să vă angajați în multe alte locuri, domnișoară Yoon, dar oamenii nu preferă tinerele femei proaspăt ieșite din închisoare, nu-i așa?

De data aceasta, Se-ri nu mai îndrăzni să îi mai arunce vreo privire degustată, deoarece știa foarte bine că avea dreptate. Cu toate acestea, simți în sinea ei că toate aceste întrebări îi fuseseră adresate cu un motiv, acela de a o umili.

_Spre norocul dumneavoastră, ați dat peste mine. Când am citit anunțul, tânără domnișoară de 22 de ani, proaspăt ieșită din pușcărie și fără familie își caută de muncă ca menajeră la 300km de casă. Mi se pare o situație foarte avantajoasă pentru amândoi, nu crezi asta?

O fixează cu privirea și zâmbește. "Din exterior pare o persoană blândă, dar interiorul îl dă de gol. Sigur va mătura cu mine pe jos atâta timp cat voi sta aici" , fu prima părere a lui Se-ri despre noul ei angajator.

_Se pare că nu îți prea place să vorbești. Cel puțin, nu cu mine. În fine, nu ești nevoită să lucrezi azi, dar va trebui să începi în forță de mâine. Urmează-mă, o să-ți arăt unde urmează să locuiești de acum.

Îi luă bagajele din mână și începe să urce cu ele pe scări. Se-ri îl urmează în grabă. Se oprește în fața unei uși albe de lemn pe care o deschise, lovind-o de perete, iar apoi îi oferă fetei cheile de la aceasta.

_Fă-te comodă! spune acesta și iese afară din cameră.

_Mulțumesc, domule! rosti Se-ri primele ei cuvinte de când ajunse aici.

Acesta zâmbește cu o expresie diabolică pe chip, apoi răspunse :

_Domnul Yoongi, pentru tine, draga mea! apoi pleacă, lăsând-o pe fată în propria-i melancolie.