My dangerous love

21

Plângeam, lacrimile îmi şiroiau pe faţă şi nu ştiam ce să fac, durerea pe care o vedeam în ochii celor din jurul meu mă făcea să vreau să mă ascund, doamne cât de tare doream să mă ascund ca nimeni să mă vadă. Nu puteam să cred că a murit, nu, nu avea cum să se întâmple asta. Cum puteam să nu plâng când doamna Roşe plângea aşa de tare încât îmi venea să omor pe cineva doar ca să o văd că zâmbeşte.

- Nu poate să fie adevărat, şopteşte ea în timp ce fiica ei o mângâia pe spate încercând să o facă să se liniştească. Spune-mi că nu este adevărat, v-a rog trebuie să vorbesc cu el, sunaţi-l.

- Mamă, şopteşte Carol. Zayn mi-a spus, mi-a spus să vin să-ţi spun. Te rog, trebuie să-l înţelegi, a făcut-o ca noi să putem să fim.

- Nu, ţipă doamna Roşe. A făcut-o din vina mea, pentru că ştia că dacă el nu o să moară v-a încerca să mă omoare pe mine, a încercat deja odată, de ce nu ar face asta iar.

- Atunci trebuie să înţelegi, trebuie să înţelegi şi să-l ierţi. Tata te iubea prea mult, nu putea să te piardă.

- Şi a ales că eu să-l pierd pe el, ca eu să sufăr, ca eu să mă chinui şi să încerc să trăiesc fără iubirea vieţii mele, asta este atât de egoist.

Nu ştiam ce să spun, avea dreptate era egoist dar cu toate astea era şi un semn de iubire. Caroline ne explicase ce se întâmplase, doamna Roşe fusese aşa de şocată când a auzit că fratele ei trăia, dar nu conta pentru că trebuia să rămână în viaţă.

- Unde este Zayn? O întreb pe Caro.

- Vor ajunge în scurt timp, tata l-a obligat să-i ardă trupul înainte să vină aici.

- Ce? Tipa mătuşa Sony care era pe canapea. Au înnebunit, Roşe are nevoie să-şi ia rămas bun.

- Este mai bine aşa mătuşa, trebuie să fie mai bine aşa.

- Nu este mai bine. Mama ta are nevoie să-l plângă, are nevoie să-şi ia rămas bun, cum v-aţi putut să gândi că este mai bine aşa.

- Îmi pare rău, dar unchiul Niall a decis că este mai bine aşa, Zayn nu a fost de acord cu nimic, dar nu a putut să facă faţă, nimeni nu poate să-l învingă pe tata.

- Oh doamne, duceţi-mă în camera noastră, am nevoie să rămân doar cu el.

Michale se ridică de pe scaunul pe care stătea şi după ce o ajută pe doamna Roşe să se ridică în picioare o ia în braţe şi o cara până în camera lor. Era de înţeles totuşi, nu putea să mai meargă, plânsese aşa de mult şi suferise atât de mult lunile astea. Eram în casa familiei, iar amintirile lor erau acolo, poze de familie, peste tot. Mă ridic şi pornesc spre camera lui Zayn aveam nevoie de el în momentul ăsta şi sunt sigură că şi el avea nevoie de mine, şi ştiam că v-a veni aici. Mă întind pe pat, eram aşa de obosită tot ce-mi doream era să dorm puţin, sarcina mă obosea aşa de tare iar faptul că mai aveam puţin şi năşteam nu mă ajută deloc, aşa că-mi închid ochii, doar câteva clipe.

Aud o pocnitură puternică de parcă ceva s-a lovit de perete, pocnitura are mă face să mă ridic în fund, speriată de ceea ce se întâmplă sau de cine făcea pocniturile alea. Camera era aproape întunecată şi trebuia să mă chinui puţin să văd în jur dar mirosul care era în cameră nu mă minţea, Zayn era aici. Privesc mai bine lângă peretele de lângă uşă, acolo se auzeau pocniturile şi icnesc când îl văd acolo, pe podea cu capul lipit de perete şi mă privea, ochii lui erau înecaţi în lacrimi. Mă ridic de pe pat şi alerg spre el, lăsându-mă în jos.

- O doamne, puiule, spun şi-l îmbrăţişez cum pot.

- E mort, spune încet. E mort iubito şi este numai vina mea.