My dangerous love

16

O lună zece zile şi şapte ore au trecut, atâta timp şi inima mea era la fel de sfărâmată, atât de dureros de singură deşi nu eram singură. Fraţii mei şi tata erau mereu lângă mine, mereu îmbrăţişându-mă atunci când aveam nevoie. Acum eram în bucătărie, găteam pentru fraţii şi tatăl meu, asta pentru că bucătăreasa noastră avea liber, iar eu chiar îmi doream să le gătesc ceva. Tomas era la şcoală, Michael şi Trent erau în sala de sport iar tata plecase să rezolve nu ştiu ce probleme.

- Domnişoară, aud pe cineva în spatele meu, aşa că mă întorc şi-l văd pe unul dintre cei de la pază în spatele meu.

- Da?

- La poarta este o fată, a mai fost aici. Spune că vrea să vorbească cu dumnevoastră.

- Trebuia să suni, nu trebuia să baţi drumul până aici, îi spun eu zâmbind.

- Am sunat, dar cum n-aţi răspuns am venit până aici, spune şi îmi zâmbeşte şi el.

- Cum te cheamă?

- Mattew, dar toţi îmi spun Matt.

- Desigur, îmi cer scuze că nu ţi-am reţinut numele, nu prea sunt în apele mele.

- Nu este nimic domnişoară.

Matt era drăguţ, cred că era cu câţiva ani mai mare ca mine şi mă privea zâmbind, era tare ciudat să ştii că un necunoscut care te şi apăra îţi zâmbea.

- Te rog, sună tu şi spune-i să vină.

- Desigur domnişoară, spune şi se întoarce spre uşă.

- Oh şi Matt, spun şi el se întoarce să mă privească. Poţi să-mi spui Anelise.

Acesta dă din cap şi pleacă spre ieşirea din casă în timp ce eu termin de tocat legumele pe care le bag la cuptor împreună cu puiul apoi încep să fac curat la locul de muncă. În câteva momente în faţa mea apare Caroline care părea schimbată, părea tristă, foarte tristă.

- Bună, spune şi eu îi fac semn să se aşeze pe scaunul de la masă.

- I-a loc, şoptesc şi ea face asta. Spune-mi, de ce ai venit.

- Arăţi rău, spune şi eu îi dau dreptate, ajunsesem să slăbesc şi mai mult, ajunsesem la 43 de kg, ceea ce frăţiilor mei mai mari nu le convenea, iar tata era gata în orice clipă să facă o criză mai ales că mă ameninţă că mă va lega de pat şi-mi va da mâncare până când voi ajunge la 100 de kg.

- Da, nu pre am poftă de mâncare de ceva timp.

- Înţeleg, spune şi înghite în sec lăsându-şi privirea în jos pentru câteva clipe apoi spune. Am nevoie de ajutorul tău.

- Ai probleme? Întreb confuză.

- Da, nu, nu ştiu ce să fac iar mamei nu îi pot spune, cu tata nici atât nu pot vorbi.

- Spune-mi, îi spun şi îmi pun mâna peste mâinile ei.

- Sunt însărcinată, spune şi eu rămân cu gura deschisă.

- Dumnezeule Caroline, asta este o veste foarte bună. Felicitări.

- Nu este o veste bună chiar deloc, spune şi înghite în sec.

- De ce? Întreb repede pentru că eu ştiam că un copil este o binecuvântare.

Caroline mă priveşte, în ochii ei erau lacrimi adunate iar asta mă speria, oare chiar aşa derea putea să fie încât să arate aşa rău, bineînţeles nu la fel de rău că şi mine, dar totuşi rău.