The Time Machine -Finalizat-

Capitolul 11- Emoții

Am intrat alene în casă, după vreo oră de singurătate ; ştiind că dintr-o clipă în alta trebuiau să îşi facă apariția părinții mei prea tineri, şi nu puteam să îi las să mă vadă în starea asta.
Aveam ochii umflați de la cât am plâns, iar fața mea era de o culoare aprinsă, neobişnuită pentru mine.
Eram răvăşită.

Mi-am şters pentru a mia oară ochii cu podul palmelor, sperând din suflet că astfel nu se va mai observa atât de tare ca am plâns, ca mai apoi să intru cu paşi timizi în bucătărie, unde se aflau doamna Dobelgheriee şi Jason discutând.
Nu am putut înțelege ce vorbeau, fiindcă în momentul de față singurul lucru pe care îl puteam auzii era sunetul teneşilor mei, care se forma cu fiecare pas pe care îl făceam spre masa cea dreptunghiulară care dse afla în mijlocul încăperii.

-Tessa, te simți bine? M-a întrebat Jason, cu o expresie facială pe care nu credeam vreodată că o s-o văd la el, şi cu o oarecare nesiguranță în voce.
Se putea să fie îngrijorat de starea mea?

Am dat încet din cap în semn afirmativ, simțind un anumit gol în stomac, care mă cutremura.

-Haide să îți fac un ceai să te mai linişteşti , fiindcă din clipă în clipă va trebuii să apară Thomas alături de Miranda.. A afirmat doamna Dobelgheriee pe un ton cald, în timp ce a scos dintr-un sertar o ceaşcă în care a turnat lichidul maroniu ,proaspăt luat de pe foc.

-Îmi..îmi pare rău pentru scăparea mea de mai devreme..Nu ar fi trebuit să plec aşa din casă. Am zis eu cu o voce răguşită, cu buza de jos tremurândă, de îndată ce am reuşit într-un fel sau altul să îmi găsesc cuvintele.

-Stai liniştită Tessa, adică este totul în regulă..Este vina mea fiindcă am insistat pe baza unui subiect căruia nu eşti pregătită încă să-i faci față. A zis doamna D,schițând un mic zâmbet pe față.

Nu ştiu sigur dacă este vorba că nu sunt pregătită să-i fac față acelui subiect , sau pur şi simplu îmi este frică să nu aibă dreptate.

Jason este duşmanul meu de moarte, deci este imposibil să am sentimente pentru el.

-Nu este nevoie să vă scuzați,fiindcă nu este nimic de discutat pe tema aceea. Am afirmat eu cât am putut de serioasă, privind-o pe doamna Dobelgheriee, apoi pe Jason care mă privea oarecum uimit şi dezamăgit.

Dezamăgit de ce? De ce ar putea el să fie dezamăgit sau uimit; pentru că nu i-am căzut în plasă în timp ce încerca sa flirteze cu mine fiindcă se plictisea şi vroia să se amuze?
Ei bine dacă da, nici nu o să se întâmple vreodată.

Spre norocul sau spre ghinionul meu, chiar în momentul în care Jason a încercat să zică ceva, discuția noastră a fost întreruptă de sunetul soneriei care a învăluit încăperea.

Nu se putea ca deja să fi ajuns; şi totuşi o făcuseră.

Câteva secunde mai târziu, doamna Dobelgheriee şi-a făcut apariția din nou în bucătarie însoțită de doi tineri , care păreau să aibă vârsta noastră.
Erau Thomas şi Miranda..Părinții mei.

Singurul lucru pe care îl făceam acum era să îi studiez din cap până-n picioare pe cei doi tineri, care păreau puțini ruşinați de prezența doamnei D.

Miranda era îmbrăcată într-o rochiță de culoare galbenă, care-i venea puțin mai jos de genunchi, asortată cu o pereche de pantofi albi cu un toc modest de vreo 5 centimetrii, şi un colier de perle care-i venea pe baza gâtului ,de aceaşi culoare cu pantofii.
Trăsăturile feței erau unele fine , care semănau destul de puțin cu ale mele, în foarte puține privințe.
Cu nasul micuț şi borcănat, ochii de un căprui închis, buzele cărnoase acoperite cu o nuanță de un roşu orbitor şi un mic semn din naştere aflat deasupra buzei, îi contura portretul de adolescentă dichisită şi perfectă pentru vremea respectivă.