The Time Machine -Finalizat-

Capitolul 17- Mergem acasă

***

Stăteam pe fotoliul din provizoriul meu dormitor,jucându-mă cu degetele de la mâini.

Era linişte..Era mult prea linişte, însă această linişte nu putea prevestii altceva decât vremea plecării.

Aseară am decis cu toții că cel mai bine este să plecăm în dimineața aceasta, pentru a avea timp să ne luăm la revedere aşa cum se cuvine.

Însă asta nu a fost şi nici nu va fi vreodată uşor.
M-am obişnuit aici, şi am prins drag de doamna D, Miranda şi Thomas , încât îmi este tare greu să mai plec de aici.

Dar trebuie să fiu conştientă şi să realizez că nu aici îmi este locul. Nu aici este acasă.

-Tessa.. I-am auzit vocea doamnei Sofia de pe cealaltă parte a uşii, în timp ce ciocănea uşor în ea.

M-am ridicat alene de pe pat, deschizând, zărindu-i acei ochi albaştrii de culoarea mării cum mă priveau trişti.

-Au venit Miranda şi Thomas..Şi..

-Ştiu. Zic eu simplu întrerupând-o , ca mai apoi să îi zâmbesc timid şi să o iau de braț, mergând cu ea una lângă cealaltă pâna la sufragerie.

De cum am intrat în încăpere, tot ce am putut auzii au fost sunetul pantofiilor noştrii în timp ce băteau podeaua, şi bătăile inimii mele care mai avea puțin şi sărea din piept de emoții.

O secundă mai târziu, fără să realizez cine este, am simțit două brațe cuprinzându-mă într-o îmbrățişare strânsă şi familiară care îmi dădea fiori.

Am inspirat adânc mirosul de vanilie emis de parfumul ei, urmând să o privesc în ochii ei căprui. Vroiam să memorez această imagine a ei în minte.
Imaginea mamei mele tinere, pe vremea când nu avea nici o problemă, iar grijile încă nu pusese stăpânire pe ea.

-Aşa să o îmbrățişezi pe Miranda din viitor , când vei ajunge. Şi chiar dacă nu vei spune cu voce tare, măcar în gând să-i zici că îi mulțumesc pentru frumosul viitor pe care ni l-a construit . A zis Miranda cu o voce micuță, în timp ce eu i-am zâmbit îmbrățişând-o din nou.

Nu vroiam să îi dau drumul, fiindcă aşa mă simțeam ca în brațele mamei, ceea ce mă mai liniştea puțin.

-Aşa o să fac. Promit. Zic eu desprinzându-mă din îmbrățişare, privindu-l pe Thomas care se apropria de mine.

-Sper să funcționeze şi să ajungeți cu bine acasă. Şi nu uita să-l sprijini pe Tom din viitor cu invențiile.. Mă bucur că te-am întâlnit şi că ne-ai luminat zilele cu prezența ta.

-Şi eu..Însă ştiți cum se zice..Toate lucrurile bune trebuie să aibă un sfârşit.. Spun eu privindu-i pe cei din jur, cu o voce joasă.

-Acesta nu o să fie un sfărşit,Tessa. Acesta este începutul. Începutul vieții voastre adevărate după incidentul ăsta. Nu trebuie să fi supărată, fiindcă noi o să ne reîntâlnim , însă sub altă formă. A adăugat Tom chicotind, făcându-mă şi pe mine să zâmbesc amuzată.

-Ştii..Poate ai dreptate.

-Sigur că am..Doar sunt tatăl tău,nu? A zis el zâmbind, făcându-mă să chicotesc, dând din cap în semn afirmativ.

-Tessa..Eu umm...Am vrut să-ți dau asta. A spus doamna Dobelgheriee îmânându-mi o brățară care părea a fi de argint, prinzându-mi-o pe mână. Asta ca să vă amintiți de noi.

-Vă mulțumim pentru tot..Pentru ospitalitate, încrederea oferită, pentru absolut tot ce ați făcut pentru noi de când ne aflăm aici. A intervenit Jason apropiindu-se cu paşi mici de noi, în timp ce ținea în mâna stângă micuța maşinărie a timpului.

-Nu aveți pentru ce copii, m-am simțit foarte onorată fiindcă v-am putut găzduii aici şi că v-am ascultat şi v-am aflat poveştile de viață. O să-mi fie dor de voi, însă o să ne revedem curând sub altă formă,nu? A afirmat doamna D. luându-mă pe după cap , în timp ce eu am simțit cum o lacrimă micuță şi neastâmpărată a vrut să iasă la suprafață.

-Jason, ai reuşit să setezi anul pe maşinărie? L-a întrebat Tom, făcându-mă să-mi măresc ochii.

-Da, am reuşit.

-L-ai pus pe Jason să seteze ceva la maşinărie?! Adică el ne-a adus aici cu neîndemânarea lui... Spun eu ştergându-mi lacrima de la colțul ochiului, nedumerită.

-Ce este Tessa? Iarăşi nu ai încredere în mine?! M-a întrebat el gesticulând cu mâinile prin aer, în timp ce eu am pufăit exasperată.

-Nu este vorba că nu am încredere...este...

-Că sunt Jason ,nu?

-Nu conteaza..Vreau să ajung acasă..Zic eu cu amărăciune, privind în jur.

-Drum bun dragilor. Ne-a urat Miranda zâmbind, luându-l de mână pe Thomas.

Le-am mulțumit încă odată, ca mai apoi să punem amândoi mâna peste maşinărie,zguduind-o puțin, în timp ce privirile ni s-au unit.

Un vânt rece, asemănător cu cel care ne-a adus aici s-a pornit, astfel aducând o avalanşă.
După câteva clipe ne aflam într-o ceața totală şi infinită, dar chiar şi aşa un moment mai târziu ceața dispăruse, fiind înlocuită de o stradă însorită şi foarte cunoscută.

Era strada pe care eu locuiam.

-Am reuşit! Zic eu îmbrățişându-l pe Jason, privind emoționată în jur. Suntem acasă.

-Defapt , Tes..Zice el înghițind în sec, făcându-mă să mă întorc pe vârfuri cu fața către casa mea, de unde ieşiseră cele patru prietene ale mele, alături de o a cincea fată...Eu.

-Jason....Unde ne-ai adus? Îl întreb eu cu o voce tremurândă, în timp ce privirea mea încă cade pe grupul de fete.

-Cred că..în viitor. Zice el scărpinâdu-şi ceafa cu mâna stângă, făcându-mă pe mine să mă uit pierdută şi şocată în jur.

Şi acum ce ne facem?
Am ajuns de unde am plecat, doar că de data asta singuri..Pe cont propriu, cu maşinăria timpului distrusă zăcând pe trotuar.

------------------------------------------------------------------
Pam-pam.

Au ajuns in viitor >.<

Acum marea intrebare.."Pana in ce an au calatorit?"

Asta o sa aflam in capitolul urmator.

Pana atunci nu uitati de steluta+comm cu parerea voastra la carte.

Va pup si ne vedem !

Enjoyyyyy!!!