The Time Machine -Finalizat-

Capitolul 1-Memories

-Eram în cabinetul doctorului James când am aflat vestea... Stăteam pe masa din cabinetul său,în timp ce acesta îmi examina pata  de culoare roşiatică de pe pulpa piciorului meu drept,care avea câteva bubițe care îmi dădeau fiori atunci când le priveam..
"Theressa,te rog întindete ca să îți fac şi o ecografie la picior să fiu sigur că nu este ceea ce cred eu că e" Mi-a zis doctorul James,un bărbat de vreo 40 de ani cu câteva fire albe în cap priviindu-mă cu vădită îngrijorare... Fără să mai zic ceva i-am urmat sfatul întinzându-mă pe masa de ecografie într-o parte,în timp ce domnul doctor a pus pe pata roşiatică un gel foarte rece,şi a început să mişte un aparat pe ea,parcă căutând ceva. După câteva minute de tăcere, domnul doctor mi-a dat un servețel cu care să îmi şterg acel gel; şi l-am privit cum se ridică de pe scaunul lui din lemn masiv,îdreptându-se spre mama şi tata care aşteptau neliniştiți cuvintele medicului.
"Domnule doctor,este în regulă aşa-i?" A zis mama cu un glas neliniştitor...
"Ei bine,îmi pare rău doamnă Young că nu vă pot spune acest lucru..Se pare că ce am presupus de când i-am văzut exema mi s-a adeverit....Trebuie să mergeți de urgență cu primul avion la New York să o operați până nu va fi prea tarziu..." A zis d-nul James într-un final cu un glas răguşit..
"Să fie prea târziu pentru ce?!?" A adăugat mama nervoasă în timp ce şi eu m-am apropiat de ei,prinzând-o de mână... "Domnule şi doamnă Young,nu pot să mă pronunț sigur,dar în urmă la ce am văzut acum câteva minute...Sunt 98% şanse ca fica dumneavoastră să aibă Cancer..Nu pot să mă pronunț sigur fiindcă trebuie să fie operată,să îi scoată această exemă şi să o trimită la analize..Dar la cum arată,şi la ce am vazut pe ecografie..." A zis doctorul pe acelaşi glas răguşit care mă înfiora...
"Să aiba ce!? Nu se poate! Fata mea nu poate avea cancer doctore !" A început mama să țipe la el în timp ce o vedeam cum se albeşte din ce în ce mai tare la față de spaimă...

-Deci Tessa,ce ai simțit în acel moment când medicul ți-a zis că sunt mari şanse să ai cancer? M-a întrebat psiholoaga mea Clara,o femeie care are de două ori vârsta mea,foarte drăguță stând cu un carnețel în mână.

-Sinceră să fiu nici nu mai țin bine minte fiindcă s-a întâmplat de mult,dar tot ce ştiu este că până la faza când am ajuns în salonul de spital şi am văzut o grămadă de copii suferind de această boală,care nu mai aveau păr în cap; şi iarăşi ce m-a speriat de-a dreptul au fost efectele secundare ale anesteziei,care începeau de la amețeală,vărsături, până la pierderea simțuriilor,paralizie şi cel mai rău moarte.

"O să fie bine scumpo! O să vezi,după ce îți vei revenii din operație,vom merge acasă şi vom uita de toate acestea, o să vezi ! " a zis mama conducându-mă spre sala de operații în timp ce o lacrimă i se scurgea pe obraz.. "Liniştiți-vă doamnă ,fata aceasta frumoasă nu poate sa aibă cancer! "A zis medicul anestezist luându-mă pe după cap în timp ce m-a condus spre una dintr sălile de operație..
Pot să spun că în acel moment am simțit un sentiment de frică,când am auzit cuvantul "cancer" repetându-se în capul meu,şi atunci când am ajuns să intru în sala de operații,în timp ce îmi ştergeam lacrimile care îmi umezeau obrajii mei palizi.

-Care a fost reacția ta când ți s-a confirmat faptul că ai cancer,şi ai aflat că trebuie să vi periodic la chimio si radio terapie? M-a întrebat Clara cu o voce joasa..

Toată lumea ştie că acesta este un subiect greu pentru mine,despre care nu îmi face plăcere să discut; dar la numeroasele rugăminți ale părințiilor am cedat şi am acceptat să vin săptămânal la psiholog pentru a dezbate din nou acest subiect.

-Reacția mea a fost de negare...Eram învăluită de frică,dar nu am putut lăsa asta să se vadă...Mama plângea,tata la fel,toată lumea plângea pe ascuns ca să nu îi văd,dar ştiam lucrul ăsta...Cum ei erau puternici față de mine,le eram şi eu datoare să fiu puternică față de ei doar că lucrul ăsta nu a durat prea mult.....Am început să fac tratamentele  de chimio şi radio terapie; şi în momentul când am rămas fără podoaba capilară pot spune că am intrat în depresie...Făceam naveta săptămânal din Edison, oraşul meu natal până în New York; până când părinții au decis să ne luăm o chirie acolo să nu mai trebuiască să batem atâta drum până în oraşul viselor..
Ce m-a durut cel mai mult a fost faptul că prietenii nu mi-au fost alături... Eleanor şi Yasmin prietenele mele de pe acea vreme m-au făcut în fel şi chip fiindcă din cauza tratamentelor 1 an de zile nu am mers la şcoala şi le rugam zilnic să îmi dea şi mie temele şi să îmi explice ce nu înțeleg...
Au zis că sunt profitoare şi că am devenit o rebelă fiindcă nu mai merg la şcoală şi "m-am vopsit " la 14 ani...Însă ele nu ştiau defapt diagnosticul,nu ştiau că am ajuns să port o perucă fiindcă eram cheală şi de asta nu m-am dus la şcoală atâta timp..doar comentau şi îmi aduceau cuvinte grele...