Ultima secunda

Capitol VI

— Din motive confidențiale, eleva Alicia nu participă săptămâna aceasta la cursuri, a spus profesoara în fața clasei. Asta ca să puteți comunica celorlalți profesori.

În schimb, în camera ei, Alicia era pe același pat, plângând cu sufletul în timp ce privea tavanul care acum i se părea murdar, prin simpla lui curățenie. Căpitanul era lângă ea, stând la marginea patului, în timp ce se juca cu cheia de la mașină, rezemat pe coate.

— Alicia, eu chiar nu vreau să te încui în cameră sau să aplic metode de securitate maximă asupra ta. Nu-i în firea mea de a o face. Dacă vrei să evadezi din unitate, n-ai decât. Dar îți spun doar că nu vei reuși, pentru că îți asumi întreaga Armată pe cap. Și prinderea ta înseamnă consecințe mari pe care le vei primi. Astea-s regulile, conformează-te.

Alicia strângea cearșaful în pumn, tot mai iritată și mai ofticată de prezența ei, de lucrurile pe care le auzea, de absolut tot. Locotenentul intrase în camera ei, oarecum agresiv, în uniforma combat, închizând ușa și venind la patul ei.

— Lasă-mă singur cu ea, Markus.

După ce acesta a plecat, locotenentul s-a sprijinit în pumni de pat, stând în față cu o privire extrem de serioasă.

— Am zis că nu o iau personal, dar am luat-o foarte personal. Am o veste pentru tine, a spus el răzbunător. Din marile tale performanțe inexistente, domnul colonel a fost de acord să te scăpăm de civilie.

— Ce...? a rostit Alicia distrusă.

— Oficial ești fruntașă, bravo, Alicia Tarkov, a comentat el.

Trupul Aliciei ardea în focul iadului.

— Cu plăcere pentru că ți-am ușurat lungul drum spre acest grad. Știi deja de ce am făcut asta. Este unica formă prin care îți pot retrage absolut orice drept la libertate în fața mea. De azi înainte ești în grupa mea, complet sunt comanda ordinelor mele. Și o spun foarte serios, Alicia. Să ferească Sfântul să faci ceva sau să intri în orice contact cu Karla, că vom discuta în forme mult mai urâte. Nu te controlez pe tine, cât trebuie să o controlez pe ea ca să nu devii un pericol direct. Și o să rezolvăm și problema trezitului din somn noaptea pe holuri.

În ciuda plânsetului silențios, o lacrimă îi căzuse pe fața Aliciei care, secată de orice putere, a avut totuși forța de a rosti câteva mârâieli.

— Ce are Karla...?

Privirea locotenentului se întuneca din ce în ce mai rău. Sau cel puțin, așa părea pe exterior, căci interiorul lui urla. Simțea un urlet care-i lua fiecare punct slab și îl atingea. Și cel mai rău punct slab atunci era Karla.

— Orice ai auzit aseară, orice ai de gând să faci, te ținem sub control complet și n-o să-ți fie vorbă neauzită de noi. O simplă privire să-i oferi Karlei, că te îngrop pe verticală în curtea unității. Fă o singură abatere verbală și-ți pun scotch la gură. Nu vreau să joc rolul tipului rău, dar dacă mă implori să dau cu tine de pământ, îți voi îndeplini cererea cu toată amabilitatea.

Locotenentul a ieșit din cameră izbind ușa, timp în care Alicia a început și mai tare să plângă, strângând perna la piept. Nu putea concepe acest gând, această idee a datoriei ei aici, și mai ales, faptul că acel grad militar primit o va închide în acel loc probabil pentru totdeauna.

— I-ai ținut morală? l-a întrebat căpitanul.

Locotenentul, în schimb, și-a desprins tăcut nominalul și emblemele de pe vestonul militar, punându-le în mâinile căpitanului.

— Ia-le să nu le pierd că deja mi-am pierdut mințile.

— Ușor, calmează-te, l-a consolat căpitanul.