Ultima secunda

Capitol XL

— Când e ședința la mediator? Aha. Păi da nu știu, că aștept foaia de la notar. Da, hai te rog vorbește cu el, și sună-mă când ies de la serviciu. Ok.

Bătaia în ușa cancelariei a fost clară chiar când locotenentul a închis apelul. Mergând către aceasta, a deschis-o, dar a oftat când a văzut-o pe Eliza.

— Oh, nu iar tu.

— Să trăiți. Domnule locotenent, permiteți-mi să raportez.

Locotenentul s-a sprijinit cu umărul de ușă.

— Ce mai e de data asta? a întrerupt-o el. Am vorbit și pe Instagram, așa-i?

— Oh, nu, a zâmbit amuzată Eliza. Domnule locotenent, voiam să vă cer, dacă se poate, să îmi semnați și mie scutirea medicală de la infirmerie pentru atunci când mi-a fost rău. Nu mi-o dau mie până nu semnați că ați primit-o. Nu știu de ce.

— Răspunsul e simplu, a spus el plictisit. Pentru că probabil i-ai zis și medicului de acolo că-l placi și acum vrea să se asigure că îți știe bărbatul problemele.

Eliza a tăcut o clipă, luată prin surprindere de replica acestuia.

— Ă...domnule locotenent, să știți că nu e nevoie să o luați imediat, dar e nevoie de ea, și sigur știți, pentru absențe. Și încă am 2 zile în care nu trebuie să mă prezint la înviorare.

— Ghinion, a răspuns el total indiferent. Mâine dimineață pe platou.

— Domnule locotenent, dar tușesc foarte tare. Și chiar mi se și rupe.

— Și mie mi se rupe de tusea ta. Hai, stânga împrejur și înapoi în cameră. Te prezinți la înviorare.

— Am înțeles...să trăiți.

— Să crești mare, a spus el și a închis ușa violent.

Era una din acele zile proaste ale lui și elevii își dăduseră seama de asta. Era plictisit, obosit, ofticat, și iritat de absolut orice. De aceea, nici elevii nu îndrăzneau să-i comunice prea multe atunci, fiindcă era imprevizibilă reacția lui. Chiar și atunci, a tastat pufăind un mesaj scurt medicului de la infirmerie, pe urmă a trântit telefonul pe masă. A expirat adânc, stând cu palmele pe frunte, și a făcut câțiva pași prin fața mesei, pentru a se liniști.
La urcarea scărilor, Medeea a observat-o pe Eliza coborându-le și, curioasă, s-a oprit cu câteva trepte în fața ei.

— Ce-ai pățit, puiule?

— Să trăiți. Doamna sublocotenent, am fost să-i raportez locotenentului de scutirea de la infirmerie. Dar nu e în apele dumnealui...

— Nu ți-o ia sau?

— Nu știu. Nu a zis nimic despre asta. A spus doar să mă prezint mâine la înviorare. Dar, doamna sublocotenent, eu încă am o tuse urâtă. Și nu pot sta în aer rece...

Stând câteva clipe pe gânduri, Medeea a privit-o apoi.

— Auzi, rămâi pe platou înainte să pleci la studiu. Vorbesc cu el și văd ce rezolv, bine?

— Vai, deci vă mulțumesc mult.

— Du-te acum, a zâmbit Medeea. Fugi și dormi.

— Da, să trăiți.

Continuând să coboare scările, Eliza i-a zâmbit Medeei bucuroasă, iar Medeea a urcat spre cancelarie. Odată intrată, s-a oprit o clipă la ușă, privindu-l, pe urmă a închis-o.

— Ești ok? a întrebat fata.

— Da, a răspuns el punând agresiv un dosar pe masă.

Medeea, însă, a continuat să-l privească lung, urmărind gesturile sale.