Ultima secunda

Capitol XI

Zgomotele de bocanci militari au trezit locul. Un sunet de ușă deschisă și altul de ușă închisă. Într-unul din birourile comandamentului, locotenentul a intrat, în uniforma de defilare, și și-a dat mănușile jos, punându-le pe masă. Apoi, cu pași calculați, s-a apropiat ușor, punându-se pe vine în fața scaunului, privind-o adânc în ochi.

— Vezi că se poate să fii și tăcută? a întrebat-o el serios.

Alicia era pe scaun, speriată și simțindu-se tăiată de privirea locotenentului care îi intra în suflet cu ochii reci și serioși. În acel moment, ochii lui i se păreau atât de albaștri, încât simțea că se îneacă în ei. Într-un adânc al unui mijloc de mare. Păreau fundul oceanului și cu cât se uita mai mult la ei, cu atât avea impresia că rămânea tot mai tare fără oxigen. Locotenentul și-a pus brațele pe genunchi și a ridicat ușor sprâncenele, zâmbind pentru prima dată în ochii Aliciei atât de proeminent și înfiorător, ca un zâmbet format din amestecul satisfacției de reușită și cel de amabilitate rece. Se temea de locotenent. Probabil din toți ofițerii aceia, de el se temea cel mai mult. Și simțea teama atunci până în oase.

— Ce, nu ai de gând să-mi spui nimic? a continuat el.

Alicia a tăcut, tremurând în încercarea de a evita tremuratul în fața lui.

— Sau ți-a mâncat pisica limba? a dojenit-o el cu o încruntare prietenoasă.

Felul prin care controla situația cu o atât de mare măiestrie îi provoca teamă Aliciei. Tocmai de asta se și temea de el, pe lângă lucrurile și instrucțiile pe care le putea face. Acest " șarm " al locotenentului de a fi drăguț și când te putea rade din raza Armatei, cu o amabilitate exagerată când avea un interes și cu seriozitatea debordantă prin care, fără nicio ezitare, conducea totul regulamentar și rece. Așa îl formase ea în mintea ei, și cu asta se hrănea conștiința ei de fiecare dată când îl vedea.

— Haide, cu mine chiar poți comunica, a continuat locotenentul. Ți-oi fi eu superior, dar tot am sufletul spre a te asculta. Nu-ți fie teamă, spune-mi tot ce te macină, doar știi că nu-ți fac nimic.

Nu, nu știa. Știa în schimb că, acum câteva zile, același locotenent care atunci o conducea prin vorbele prietenești, o târâse și o alergase prin curtea unității până simțise că cedează. Să comunice cu locotenentul i se părea, de departe, cel mai înfiorător lucru, mai ales că abia de putea vorbi cu căpitanul. Ea spunându-i sincer locotenentului tot ce are pe suflet i se părea dintr-un univers paralel.

— Nu am nimic, domnule...locotenent...a spus ea până și cu vocea tremurândă.

— Eu nu cred asta, a răspuns el scurt. Eu cred că, undeva în tine, este o nemulțumire pe care vrei să o zici cuiva. Așa că dă-i drumul, nu-ți fac nimic, orice ai zice. Ba chiar pentru a vedea că te ascult, nu mai folosi nicio formulă de raport. Pur și simplu vorbește, te aud.

Alicia a încercat să-și controleze stările și în ciuda spaimei pe care acesta i-o oferea, a înghițit și a respirat.

— Nu vreau să mai rămân în această unitate. Vreau să mă întorc acasă și...

Locotenentul s-a ridicat de pe vine și, luându-și țigara electronică în mână, a mers la geam, rezemându-se de pervaz.

— Continuă, sunt aici.

Alicia nu a vrut să se întoarcă spre el, dar își putea da seama că o aude.

— Vreau să mă întorc acasă și să renunț la Armată, a spus ea moleșită. Acesta nu este locul meu. Nu vreau să fac asta, vreau să duc o viață normală.