Ultima secunda

Capitol XXV

A trecut o săptămână de la ultimul incident teribil și totul decurse într-o oarecare liniște. Ieșind din cabinetul medical, Anda a întâmpinat peisajul munților și ploaia care o atingea pe palton. Vindecarea a fost chinuitoare pentru Anda, fiindcă a simțit un lanț care o ține pe loc și un cuțit care i se înfingea în rană și se învârtea. Injecția din picioarele ei conținuse paralizant care, la puțin timp după ce a căzut pe platoul unității, i-a paralizat picioarele un timp scurt. A mințit privind cine i-a făcut injecția pentru că nu voia să se ancheteze în preajma ei. Asta era treaba ei. Și trebuia să se ocupe singură de asta. Mai ales că acum era așa aproape de a afla misterul cazului Medeei.
Anda a urcat în mașina împrumutată a unui prieten și a pornit-o, începând să conducă pe lungul drum din afara orașului. După minute întregi de condus, Anda a virat pe o alee și a oprit mașina pe lângă o poartă a unui cimitir. Odată ieșită, a pornit pe drumul cimitirului, cu paltonul ei bleu marin și cizmele negre cu toc. A privit în jur la morminte, și asta până când a observat un om la mormântul unde mergea ea. Cu o privire încruntată, Anda s-a apropiat de mormânt și l-a văzut însuși pe locotenent, care stătea în fața mormântului Medeei și îi punea un buchet de flori.

— Ce cauți aici? a întrebat Anda confuză.

Locotenentul a întors capul spre ea.

— Ce cauți tu aici? a repetat el mai accentuat.

— Treceam prin zonă și...am zis să...vin pe aici.

— Mhm, hai că te și cred. Cazul s-a încheiat, Anda. Serios. Oprește-te.

Fata s-a alăturat lui, punând mâinile încrucișate la piept și uitându-se la acea poză de pe mormânt cu Medeea în uniformă, aceeași poză din albumul militar.

— La mine se înțelege povestea cu ancheta. Dar nu înțeleg de ce tu ești în preajmă. Doar nu ți-a fost soție sau o rudă foarte apropiată.

— Nu, dar a fost o fată care îmi era colegă în Armată și care mi-a murit în brațe. Nu trebuie să-ți dau ție explicații.

— Suferi foarte mult pentru o fată care ți-a fost doar o simplă colegă. Și care nici măcar nu își începuse activitatea, fiind la început.

Anda s-a uitat înspre mâna lui.

— A trecut un an de la moartea ei, ești logodit, și tu încă-i porți panglica. Ca și cum ții amintirea ei vie.

Anda a ridicat ochii spre el.

— Poate că nu vrei să recunoști, dar tu suferi mult după ea...

Locotenentul a păstrat tăcerea, cu o privire serioasă. Anda a revenit cu ochii asupra mormântului fetei.

— Moartea Medeei e foarte ciudată, a spus ea. Încep să am impresia că sunt toți implicați în asta, nu doar acea persoană care o amenința...

Încruntat, locotenentul a întors capul spre ea.

— Ce persoană?

— Deci nu știi...?

— Ce ar trebui să știu?

— Medeea venise în seara aia la liceu ca să îți spună că e în pericol. Dar a fost oprită înainte ca ea să vorbească. Era amenințată prin mesaje de acea persoană care o controla. Nu știu încă cum și de ce, dar știu că Medeea era enorm de epuizată și a ținut asta pentru ea, până când a reușit să spună asta. Dar a fost prea târziu. Tu ai văzut vreodată poza de album cu ea în uniformă? Ai văzut ochii ei? Parcă privea un pistol îndreptat spre ea, după ce a plâns toată ziua să nu fie împușcată. Exact așa arăta. Epuizată. Medeea a ascuns asta, probabil din teamă.