Ultima secunda

Capitol XXIV

— Medeea a fost un accident, știi asta, nu? a întrebat Karla. A fost un accident că a ales să urmeze Armata. Dar asta a fost propria ei decizie. A renunțat la toată munca ei din cauza unei suferințe în inimă care au împins-o spre asta. Așa cum și tu ai ales să te faci polițistă, din cauza unor traume din...trecut.

Anda s-a uitat la ea.

— Medeea își dorea să devină profesoară de muzică. Studia instrumente. Și era la una din cele mai bune facultăți de pedagogie muzicală din țară. Visul tău a fost Academia. Dar nu poliție militară. Îți doreai să lupți, să combați ideea de femeie care nu poate face lucruri puternice. Și astăzi, v-ați fi întâlnit pe stradă ca o profesoară și un militar de infanterie.

Karla s-a ridicat de pe scaun.

— Însă, v-ați schimbat rolurile în doar câteva secunde. Medeea a devenit militarul de infanterie, și tu...profesoara. Din păcate, acum nu mai puteți să vă întâlniți pe stradă, dar cândva...poate ați făcut-o.

Atunci, Karla a apăsat pe o telecomandă, și un ecran de videoproiector a apărut pe perete. Era o poză cu un document pe care Anda l-a citit șocată.

Era un raport chiar de la unitatea unde Anda lucra.
Din ziua morții Medeei.
Și numele fetei care apărea pe document era Medeea.

— Ce...?

— Medeea a venit la poliția militară chiar în seara când a murit, a spus Karla. Și a cerut ajutorul poliției, spunând că e amenințată și i se va face rău. De ce a venit la poliția militară, și nu la cea obișnuită? Pentru că era militar. Și pentru că fugea în acel moment, iar unitatea îi oferise încredere că o va salva. Sau poate că era chiar un militar, omul care îi făcea atunci rău...

Respirația Andei devenea tot mai grea cu cât se uita la acea foaie de care nu știa până atunci.

— Dar unitatea nu a ajutat-o. Și tu nu știi de raport, fiindcă unitatea ți-a ascuns asta, pentru că nu au ajutat-o.

,, Liniștea nopții fusese brusc spartă de sunetele de bocanci care loveau pământul. Gâfâind, Medeea alerga cu viteză pe drum, cu o zgârietură pe frunte, și cu un plânset care o nimicea. A luat cu asalt poarta unității militare și a tras-o, alergând.

— Ajutor! a strigat ea. Vă rog, ajutați-mă!

— Stai!

Soldatul de la punctul de control a fugit după ea, dar Medeea deja alerga repede pe drumul străbătut de copaci și felinare, fără reacție și pierdută în spaima ei.

— Ajutor!!

Plângea și nu mai putea nici să alerge, dar nu voia să cedeze. Ajunsă pe platoul cazărmilor, Medeea s-a prăbușit pe platou, în fața luminilor de felinar, iar ochii i s-au pierdut, auzind zgomotele de bocanci ale militarilor care au venit iute acolo.

— Domnișoară, a spus ofițerul de serviciu aplecat spre ea. Ce ați pățit? Băieți, veniți încoa!

— Vă rog, a spus ea plângând. Ajutați-mă. E după mine, o să-mi facă rău...

— Chemați-l pe Goran! a strigat ofițerul. Fugi de cineva? E după tine acum?

— Nu, dar o să fie...