Ultima secunda

Capitol XLX

A doua zi dimineața era de o liniște desprinsă din povești. Zăpada și munții se vedeau ca un tablou la geam și camera era încălzită, iar somnul Aurei expira dulceața viselor ei profunde. Și toate astea până când bătaia agresivă în ușă a răsunat până peste munți.

— Deșteptarea, elev fruntaș! a strigat serios.

Tresărind, Aura a sărit din pat ca arsă și s-a rostogolit până pe podea, oftând epuizată.

— Oh, Doamne...

Ușa a fost deschisă și pe ea a intrat locotenentul, îmbrăcat în uniforma combat, și s-a oprit în spatele ei, privind în jos cu ochi serioși.

— Ce se înseamnă asta, dormim pe jos? Drept!

— Ho, că abia m-am sculat, a răspuns ea cu palma pe frunte și s-a ridicat leneș. Nu mai urla așa.

— A, deci ne trezim direct cu tupeu.

Atunci, locotenentul a călcat lenjeria albă a păturii cu bocancul și a frecat talpa de aceasta, sub privirea șocată a Aurei.

— Dacă până diseară nu văd cearșaful ăsta imaculat, am să ți-l întind pe zăpadă și ai să dormi toată noaptea afară pe el. Nu mă interesează ce faci, cearșaful ăsta să fie curat!

— Ești nebun?! L-ai călcat în picioare și acum îmi ceri mie să-l curăț? Păi tu să o faci, dacă l-ai murdărit.

Locotenentul a lovit-o cu privirea.

— Deci nu ne convine.

Atunci, acesta și-a scos stiloul din buzunar și a luat pompița cu cerneală, începând să picure cerneala pe cearșaf. Imediat după, a întins-o cu talpa bocancului pe toată partea, devenind o pată imensă ca în urma unei crime.

— Atunci poate ne convine asta, elev fruntaș.

Aura s-a uitat la lenjerie cu gura larg deschisă, neavând nici cuvinte pe care să le mai spună. Trecând pe lângă ea, locotenentul a mers la geam și a jaluzelele deoparte, după care a rabatat geamul și a revenit cu mersul spre ușă.

— În 5 minute să te îmbraci și să fii afară. Vezi că mă uit pe ceas.

Fără a o mai lăsa să răspundă și oricum nu avea ce, locotenentul a părăsit camera, închizând-o cu putere, dar Aura a rămas cu ochii asupra ușii, strâmbată.

— Doamne, deci nu știu dacă-i el dement sau nu înțeleg eu militarii...

Nu știa cât e ceasul, fiindcă n-avea telefon, dar se grăbea peste ceva timp pe hol, prinzându-și părul din mers într-un coc dezordonat, ca să ajungă afară. Șiretul de la bocanc aproape i se dezlega și își simțea puloverul militar ieșit la spate pe sub veston, dar cel mai inconfortabil a fost frigul care a lovit-o direct ce a ieșit pe ușă, mergând grăbită la locotenent.

— Sunt aici, a răsuflat ea. Te rog, nu mai murdări nimic.

Locotenentul a coborât privirea la ceasul de la mână și l-a ridicat apoi, zâmbind ironic.

— Am zis 5 minute. Știi cât a trecut?

— Oh, Doamne, că și așa nici nu m-am îmbrăcat calumea!

— Au trecut atâtea minute cât numărul de flotări pe care le vei face acum. 15!

— Abia m-am trezit, ce flotări vrei să fac?

— Poziția pentru flotări luat, elev fruntaș!

— Vorbești serios?

Locotenentul a tăcut intenționat și Aura a înțeles privirea lui.