Ultima secunda

Capitol XVIII

Anda a dat năvală biroului, împingându-l pe colegul ei.

— Tu i-ai spus locotenentului de mine, nu?

— Ce? Anda, stai puțin, potolește-t...

— Spune! a urlat ea. Tu m-ai trimis la el, nu?? M-ai trimis intenționat!!

— Anda, calmează-te! Nu știu despre ce vorbești, e prima oară când aud asta. Ce locotenent, ce trimis?

— El era proprietarul mașinii! Cu el am vorbit! La el m-ai trimis!!

Ochii Andei se umpleau de lacrimi și furie.

— Cum ai putut să-mi faci asta? De ce? De ce mi-ai făcut asta?

— Anda, jur că n-am știut că este el, crede-mă. Nu te-aș fi trimis în pururi la el, dacă știam. Te rog, respiră adânc și liniștește-te. Gata...

Colegul ei a luat-o în brațe, prima dată forțat, dar într-un final Anda a cedat și a început să plângă dureros pe umărul lui.

— Este din vina traumei, a spus el. Știu trecutul tău. Dar tu nu trebuie să-i dai ascultare. Trebuie să o ignori. Gata, dragă...gata...

— Mi-am pierdut încrederea în toți...

— Știu, scumpă Anda. Dar chiar nu am știut, îmi cer iertare. Este normal, ai trecut printr-un incident neplăcut, acum trăiești constant cu acest sentiment.

— Încetează să mai spui de asta! Nu are nicio legătură cu ce s-a întâmplat în trecut!

— Dar în tine încă a rămas acea teamă...

— Ba nu! a negat ea. Ce a fost, a fost. Chiar nu vreau să mai vorbesc despre asta. Și nici să vă mai văd! Pe niciunul! Voi sunteți responsabili pentru toate lucrurile rele care se petrec! Atâta timp cât veți continua să vă tratați meseria cu dispreț, atâta timp o să mă desprind eu de unitatea asta.

Anda a rupt brutal îmbrățisarea și a mers în biroul ei, acolo unde a început să ia agresiv foile de pe panou și să strângă lucrurile de pe masă.

— Anda, nu e nevoie să reacționezi așa, a venit colegul ei. Anda, ce faci? Oprește-te.

— Plec de aici. O să mă ocup singură de cazul ăsta, n-am nevoie de niciun ajutor.

— Nu face lucruri prostești. E o unitate militară, nu poți pleca așa cum vrei.

— Ba vrei să vezi că pot?

Cu toate lucrurile în brațe, Anda a trecut razant pe lângă el, plecând pe hol.

— Anda! Frate, opriți-o, că face o tâmpenie!

— Să nu se apropie nimeni de mine! a strigat ea.

— Anda, n-ai cum să te descurci singură, înțelege. Lasă prostiile și întoarce-te.

Nervoasă, Anda s-a oprit pe hol, și s-a răsucit agresiv cu fața spre el.

— Vrei să vezi că-ți las și uniforma? Să știi că mă pot ocupa la fel de bine și civil. Măcar acolo nu-s șerpi care se înțeleg pe la spate.

— Anda, nu i-am zis nimic locotenentului, chiar nu înțelegi? Prietenii mei mi-au dat numărul pur și simplu, am vrut doar să te ajut.

— Foarte bine! a strigat ea. M-ai ajutat. Poate închizi poarta unității în urma mea, așa cum mi-ai deschis-o!

Fata a mărit pasul, până a ieșit în curte, mergând la mașină. A aruncat toate foile pe banchetă și s-a urcat brutal și zgomotos, pornind mașina. Odată ieșită pe șosea, Anda a apăsat accelerația și a înfipt unghiile în husa volanului, țipând ca o descărcare de emoții. Însă cedarea de nervi nu a durat mult, căci țipătul s-a transformat în plâns. Deja i se părea greu totul, acum era doar ea și se avea doar pe ea. Simțea că merge pe un drum cu spini, un drum în care nu ar trebui să fie, și își primise deja amenințarea serioasă a locotenentului. Era uimită de câte lucruri se putea lovi, într-un caz care ar fi trebuit să fie simplu. Și avea impresia că o forță de presiune o împinge în pământ. Dar în același timp, trebuia să continue. Să fie puternică și să lupte până la capăt. Libertatea unui suflet era în joc, și libertatea ei, și trebuia să își demonstreze că poate reuși. Oricât de greu ar fi fost și cât sânge ar fi vărsat, ea lupta cu toată ființa ei. Însă amintirea trecutului ei întunecat o bântuia din nou și privirea asupra șoselei devenea parcă încețoșată de lacrimi. Strângea volanul în pumni, iar în minte auzea numai sunetele de lanțuri și urletele ei, ce o loveau în acel moment precum niște cuțite în suflet.