Ultima secunda

Capitol XXXVIII

Și poate că liceul militar nu era cea mai frumoasă amintire a ei. Pășind pe aleea luminată de felinare, privea spre nicăieri, cu o privire goală și o oboseală care o nimicea. Pe umeri avea jacheta locotenentului și mergea încet, cuprinsă de umeri cu brațul lui. Îi venea să cadă, să se prăbușească, să urle, să tacă, să plângă, să închidă pur și simplu ochii. Însă tot ce făcea atunci era să nu facă nimic. Apropiindu-se de ureche ei, locotenentul a strâns-o mai bine și i-a așezat părul de pe față.

— O să vorbești acum cu poliția, și o să le spui tot ce s-a întâmplat, bine? Că ai fugit, că ai dispărut, unde ai fost și cine te-a luat.

Dar ajungând deja în fața poliției ce stătea într-un colț al platoului, Medeea a păstrat tăcerea și a privit cum cei doi polițiști au venit înspre ea. A făcut un pas în spate când i-a văzut, speriată de trauma de a avea contact cu poliție militară, și din cauza pasului aritmic, s-a dezechilibrat câteva secunde, fiind ținută de locotenentul care a intervenit.

— Pășește greu, o să fie nevoie să o punem în mașină, a semnalat locotenentul.

— Sigur, au răspuns ei și au arătat spre mașină. Haideți, domnișoară...

— Sublocotenent, a adăugat el.

— Așa. Nu-i vedeam gradul din cauza jachetei.

Medeea, în schimb, a rămas pe loc, și a împins ușor brațul locotenentul departe de ea.

— Nu, mă simt bine, a răspuns fata bâlbâită. Nu e nevoie să...intru în mașină.

— Liniștiți-vă, o să vă facă bine. Vreți să chemăm o ambulanță?

— Nu! a tresărit speriată.

Atunci, din reacția fetei, locotenentul și-a dat seama de profunzimea situației și de faptul că Medeea avusese acea traumă cu polițiști militari, inclusiv de noaptea în care termenul ,,ambulanță" îi devenise acum o crăpătură de sticlă în privire.

— Sigur? au insistat ei. Pare să aveți nevoie de o examinare medicală.

— O vom face la infirmerie, a intervenit locotenentul ca să oprească acel subiect. Va rămâne de acum aici.

— În regulă, a spus polițistul și a scos carnețelul. Deci, domnișoară sublocotenent. Ne puteți povesti puțin ce s-a întâmplat? Domnul comandant ne-a semnalat lipsa dumneavoastră de astăzi, și nu v-ați prezentat decât acum, fiindcă domnul locotenent ne-a spus că fugeați pe stradă și v-a găsit oprind mașina în fața dumneavoastră. Ați fost hărțuită de cineva? Poate cineva vă făcea rău? Ați fugit de undeva sau de cineva?

Medeea începuse să audă întrebările polițistului înfundat, iar cu cât organele din corp i se sfărmau, ochii ei se umezeau tot mai mult privind spre beton în dreapta. Tăcerea ei a fost stridentă și în așteptarea răspunsului ei, și ceilalți au tăcut, atenți la ea. Medeea își înfipse unghiile în pumn și își strânse degetele în bocanci, simțind o durere în corp infernală a oase zdrobite și țesuturi tăiate pe care cu greu o putea suporta. Tremura ușor, aproape insesizabil dacă nu era atinsă, dar în acel moment nu mai era ținută de la spate. A continuat să tacă secunde întregi, urlând în interiorul propriului ei chin, până când, cu o lacrimă ce i s-a prelins pe obraz, a dat din cap în sens negativ.

— Nu, a mârâit ea. Nu fugeam de nimeni. Am fost în...pădure să mă văd cu niște...prieteni, și la întoarcere...așteptam taxiul și mi s-a făcut rău. Și...am fost speriată...de aceea am fugit să găsesc o mașină.

Cu o privire mărită și în stare de șoc, locotenentul a întors capul înspre ea și a privit-o, auzind minciuna pe care tocmai o spusese, dar Medeea a rămas cu capul coborât și mai multe lacrimi îi veneau pe obraji.