Ultima secunda

Capitol XV

Aburii munților de dimineață acopereau brazii care înconjurau parcă liceul, sub un cer albăstrui și răcoarea unei dimineți de vară. Elevii erau încolonați în formație, cu ochii ușor obosiți, și înfrigurați, priveau în față de parcă s-ar fi așezat pe beton și ar fi adormit. Cu toate că a făcut voluntar un serviciu de planton, Karla nu era obosită, dar totuși ochii ei erau extrem de epuizați, secați, și erau mascați de o privire dreaptă și serioasă. Stătea în dreptul colegilor, ca un ecuson reprezentativ, cu mâinile pe lângă corp, și aștepta. În mintea ei nici nu știa ce așteaptă. Nu conștientiza în adânc ce se petrecere, căci gândurile ei îi zburau în altă parte
Sunetul de bocanci i-a trezit parcă pe toți și mișcând ochii în dreapta lor, l-au văzut pe locotenent, venind pe platou. Nu purta nimic pe cap, mergând calculat cu o planșă de tabel pe care o ținea lipită de corp, cu brațul unde avea pusă peste vestonul uniformei combat banderola cu OSU. Așezându-se disciplinar în fața formațiilor, a tușit puțin pentru a-și drege vocea și s-a uitat la ei țintă.

— Companii drept!

Sunetul de pantofi loviți a răsunat în toată curtea.

— Bună dimineața.

— Să trăiți! au strigat ei.

Karla se uita la el și parcă îi venea să plângă, sau nu știa nici cum ar trebui să reacționeze. Să aibă ură sau să simtă durere. Avea impresia că voia doar să plângă. Începea să audă totul neclar, iar imaginea ei din față devenea încețoșată. Ca o tobă de fanfară militară, își auzea acum pulsul strident, până când, doar asta mai putea auzi clar. Locotenentul ordona, vorbea, despre organizare, despre examen, le rostea programul activității, dar ea nu mai putea auzi nimic concis. Din vina amețelii care o stăpânise, s-a balansat încet spre formația colegilor ei, insesizabil aproape, dar a fost sprijinită repede de colega ei care a observat pierderea echilibrului ei.

— Ușor, a spus ea încet și blând. Te simți bine?

Karla a luat din nou poziția dreaptă, uitându-se la platou ca la o iluzie optică ce devenea întunecăcioasă.

— Da, sunt bine, a răspuns ea domol.

Imaginea din jur era acum o umbră detașată de conștientul ei. Orice auzea sau vedea, nu mai putea realiza întocmai, ca un vis în care nu mai reacționa la situație. Locotenentul se uita înspre ea cu atenție, la fel ca și colegii din formație care o priveau confuzi de ce nu spune formula de raport privind prezența elevilor din companie.

— Karla, a insistat locotenentul spunându-i pe nume. Mă auzi, fată dragă?

Însă chiar atunci, jocurile de imagine și ecourile s-au pierdut în întuneric. Karla a căzut la pământ, fără a mai auzi sau a avea conștiință.

~

— E doar o pierdere de calciu, o să-și revină repede.

Medicul militar a închis lanterna în ochii ei, ridicându-se în postură dreaptă. Lângă el, era locotenentul care se uita la ea, ținând mâinile la spate, cum începea să își revină stând la marginea tărgii.

— Îi dau un Calcidin, și pot s-o externez în companie după.

Acesta a plecat la unul dintre dulapurile cabinetului, de unde a luat un plic de calciu, pe care îl dizolva într-un pahar cu apă.

— Are vreo rană ceva? S-a bușit de platou calumea, am auzit baretele.

— Nu, n-are nimic, vestonul puțin șters de praf la braț, a răspuns medicul venind cu paharul. Ține.