Pacatul meu 🫧

NOAH 5

   Ultimul lucru pe care mi-l doream în acel moment era să îi datorez ceva acelui individ prost-crescut. Dar şi mai puțin îmi surâdea ideea de a rămâne singură cu mama şi cu soţul ei, să văd cum ea îl privea vrăjită, iar el se dădea mare cu banii şi influenţa lui.
   Nicholas mi-a întors spatele şi a pornit spre ieşire.
   Mi-am luat rămas-bun de la mama fără prea mult entuziasm şi m-am grăbit să-l urmez. Când am ajuns lângă el la intrarea în restaurant, am aşteptat cu brațele încrucişate până ni s-a adus maşina.
   Nu m-a surprins să văd cum îşi scotea un pachet de țigări din jachetă şi îşi aprindea una. L-am privit în timp ce o ducea la gură şi, câteva secunde mai târziu, expulza fumul încet şi fluid.
   Eu nu fumasem niciodată, nici măcar nu încercasem atunci când toate prietenele mele deciseseră să încerce în toaleta liceului. Nu înţelegeam ce satisfacție poate avea cineva când inhalează un fum cancerigen care nu numai că lasă un miros respingător pe haine şi în păr, ci afectează o mulțime de organe din corp.
   -Vrei o ţigară, surioară? m-a întrebat în timp ce ducea din nou ţigara la gură şi inspira profund.
   -Nu fumez... şi în locul tău aş renunța la fumat, doar nu vrei să ucizi singurul neuron pe care îl ai, i-am spus, făcând un pas în faţă şi aşezându-mă în aşa fel încât să nu fiu nevoită să il văd.
   Atunci l-am simțit apropiindu-se de mine pe la spate, dar nu m-am mişcat; m-am speriat însă când mi-a suflat fumul aproape de gat.
   -Ai grijă... sau te las aici să mergi pe jos, m-a avertizat şi chiar în acel moment ne-a fost adusă maşina.
   L-am ignorat cât am putut în timp ce mergeam spre maşină. Automobilul 4x4 era suficient de înalt încât să mi se vadă absolut tot dacă nu urcam cu grijă şi, în timp ce mă urcam, mi-a părut rău că îmi pusesem pantofii ăia nenorociți... Toată frustrarea, enervarea şi tristeţea se acutizaseră în timpul cinei, iar cele minimum cinci discuții în contradictoriu pe care deja le avusesem cu acel imbecil reuşiseră să mă aducă în seara aceea la capătul răbdărilor.
   M-am grăbit să-mi pun centura în timp ce Nicholas pornea maşina, îşi punea mâna pe spătarul scaunului meu şi se asigura înainte de a da în marşarier şi de a porni spre ieşire. Nu m-a surprins că nu s-a îndreptat spre mica rotondă de la capătul drumului, rotondă care fusese proiectată tocmai pentru a evita contravenţia pe care o comitea Nicholas.
   Nu am putut să-mi stăpânesc un mormăit de nemulțu- mire când am reintrat pe şoseaua principală. Odată ieşiţi din incinta clubului, fratele meu vitreg a accelerat şi a depăşit 120 de kilometri pe oră, ignorând deliberat semnele de circulație care indicau că viteza maximă în acea zonă era de 80 de kilometri pe oră.
   Nicholas s-a întors cu fața spre mine.
   -Acum ce problemă mai ai? m-a întrebat pe un ton obosit, de parcă nu mai putea să mă suporte nici măcar un minut.
   "Ha, eram de aceeași părere."
   -Nu vreau să mor pe şosea din cauza unui nebun care nu ştie nici măcar să citească un semn de circulaţie, asta e problema mea, i-am răspuns ridicând glasul.
   Ajunsesem la limită: încă puțin și începeam să țip la el ca o apucată. Eram conştientă de proasta mea dispoziţie; una dintre chestiile pe care le uram cel mai mult la mine era faptul că nu mă puteam controla când mă enervam, având tendinţa să țip și să înjur.
   -Ce naiba ai? m-a întrebat enervat, privind spre Şoseaua din fața lui. Nu ai încetat să te plângi de când am avut ghinionul să te cunosc şi adevărul e că nu mă interesează ce probleme ai. Eşti la mine acasă, în oraşul meu şi în maşina mea, aşa că închide pliscul până ajungem, mi-a tonul, aşa cum făcusem şi eu.
   O căldură intensă m-a străbătut de sus până jos când 1-am auzit rostind un astfel de ordin. Nimeni nu-mi spunea mie ce să fac... cu atât mai puțin el.
   -Cine eşti tu să-mi spui mie să tac?! am strigat scoasă din minți.
   Atunci Nicholas a tras brusc de volan şi a pus o frână care, dacă n-aş fi avut centura de siguranță, m-ar fi proiectat prin parbriz.
   Când mi-am revenit din şoc, am privit înapoi speriată, văzând cum două maşini virau brusc la dreapta pentru a evita să se ciocnească de noi. Claxoanele şi înjurăturile care veneau de afară m-au lăsat pentru un moment amețită şi năucită; după aceea am reacționat.
   -Ce faci?! am țipat surprinsă şi îngrozită că fuseserăm cât pe ce să facem un accident.
   Nicholas m-a privit fix, foarte serios şi, spre uimirea mea, complet netulburat.
   -Coboară din maşină, a spus scurt.
   Surpriza m-a lăsat cu gura căscată la propriu, ceea ce mai mult ca sigur era chiar comic.
   -Doar nu vorbeşti serios... am replicat, privindu-l cu neîncredere.
   M-a privit fără nicio tresărire.
   -N-am de gând să repet, m-a avertizat pe acelaşi ton liniştit şi cât se poate de tulburător de mai devreme.
   Situația era deja intolerabilă.
   -Va trebui să o faci, pentru că n-am de gând să mă mişc de aici, am răspuns, privindu-l la fel de imperturbabil cum mă privea şi el pe mine.
   Atunci a scos cheile din contact şi a coborât din maşină, lăsând portiera deschisă. Am făcut ochii mari văzându-l ocolind maşina prin faţă şi apropiindu-se de portiera mea.
   Trebuie să recunosc că tipul era înfricoşător când se enerva, iar în clipa aceea părea mai nervos ca niciodată. Inima a început să-mi bată cu putere când am simţit în mine senzația aceea atât de cunoscută şi de copleşitoare... teama.
   A deschis dintr-o smucitură portiera din dreptul meu și a repetat.
   -Coboară din mașină.
   Mintea mea lucra la capacitate maximă. Era nebun, nu putea să mă abandoneze în mijlocul şoselei mărginite de copaci şi complet întunecate.
   -Nu am de gând să cobor, am refuzat şi m-am blestemat când am observat că îmi tremura vocea.
   O teamă irațională mi se instalase în capul pieptului. Am străbătut rapid cu privirea întunericul care înconjura maşina şi mi-am dat seama că, dacă idiotul ăla mă abandona acolo, m-aş fi prăbuşit.
   Atunci m-a surprins din nou și tot neplăcut.
   S-a aplecat peste scaunul meu, mi-a desfăcut centura şi m-a tras afară din maşină, iar întreaga scenă s-a desfăşurat atât de rapid, încât nici n-am apucat să protestez. Aşa ceva nu putea să mi se întâmple.
   -Eşti bolnav la cap?! am strigat după el când a început să se îndepărteze de mine şi să se îndrepte spre scaunul şoferului.
   -Să-ţi intre bine în cap... mi-a spus peste umăr şi, când s-a întors spre mine, am văzut că trăsăturile sale erau dure precum ale unei statui de gheață. Nu am de gând să-ţi permit să-mi vorbeşti aşa; am deja problemele mele şi nu am de ce să-ţi suport tâmpeniile. Cheamă un taxi sau sun-o pe mama ta, eu plec.
   Acestea fiind spuse, s-a urcat în mașina si a pornit.
   Am simțit cum începeau să-mi tremure mâinile.
   -Nicholas, nu poți să mă lași aici! am urlat, în timp ce maşina se punea în mişcare scrâşnind din roți din locul în care fusese parcată cu o secundă înainte. Nicholas!
   Strigătul meu a fost urmat de o linişte profundă, care a făcut ca inima să înceapă să-mi bată nebuneşte.
   Încă nu era complet întuneric, dar luna nu se vedea. Am încercat să-mi controlez teama şi dorința irațională de a-l ucide pe ticălosul care mă abandonase în pustietate în prima mea zi în acel oraş.
   M-am agăţat de speranţa că Nicholas avea să se întoarcă după mine, dar, pe măsură ce minutele treceau, îngrijorarea mea a crescut tot mai mult. Mi-am scos mobilul din geantă şi am constatat că se descărcase: afurisitul de aparat se închisese. La naiba! Tot ce puteam face, lucru care era la fel de sinistru şi de periculos ca a rămâne acolo, era să fac autostopul şi să mă rog ca o persoană adultă şi civilizată să se milostivească de mine şi să mă ducă acasă. Acolo intenționam să i-o plătesc cu vârf şi îndesat ticălosului de frate vitreg, pentru că lucrurile nu puteau rămâne aşa: cretinul ăla nu ştia cu cine avea de-a face.
   Am văzut apropiindu-se pe şosea o maşină care venea din direcţia Clubului Nautic şi m-am rugat să fie Mercedesul lui Will.
   M-am apropiat de drum cât am putut de mult, fără să risc să fiu călcată, şi am ridicat mâna cu degetul în sus, aşa cum văzusem în filme. Eram conştientă că în filme fata care făcea autostopul era în cele din urmă asasinată şi aruncată într-un şanţ, dar mi-am impus să nu mă gândesc la astfel de detalii neînsemnate.
   Prima maşină a trecut pe lângă mine, din a doua cineva mi-a strigat un şir de înjurături, şoferul celei de-a treia m-a făcut în toate felurile posibile, iar a patra... a patra a oprit la marginea drumului, la un metru de locul din care îi făcusem cu mâna.
   Cu o senzație bruscă de nelinişte, m-am apropiat ezitând să văd cine era individul nebun, dar foarte oportun, care decisese să ajute o fată ce ar fi putut fi luată uşor drept prostituată.
   Am simțit o oarecare ușurare când am văzut că din maşină a coborât un băiat cam de aceeaşi vârstă cu mine. Datorită luminilor din spate am remarcat părul său castaniu, înălţimea şi inconfundabilul, dar în acel moment extrem de liniştitorul aer de băiat bogat dintr-o familie bună.
   -Eşti bine? m-a întrebat apropiindu-se de mine, în timp ce eu înaintam spre el.
   Când am ajuns față în faţă, amândoi am făcut acelaşi lucru: m-a măsurat de sus până jos, iar eu i-am observat blugii scumpi, tricoul de firmă şi ochii amabili şi îngrijorați.
   -Da... mulțumesc că ai oprit, am spus, simţindu-mă brusc uşurată, un imbecil m-a abandonat aici... i-am explicat, simţindu-mă ruşinată şi proastă pentru că permisesem să mi se întâmple asa ceva.
   Tipul a făcut ochii mari, surprins de spusele mele.
   -Te-a abandonat...? Aici...? a exclamat neîncrezător. În mijlocul pustietății la ora unşpe noaptea?
   „Oare ar fi fost în regulă dacă m-ar fi abandonat în mijlocul unui parc în plină zi?", nu am putut să nu mă întreb ironic, simţind o aversiune neaşteptată faţă de orice fiinţă vie care avea în structura sa cromozomul Y.
   Băiatul acela părea însă că voia să mă ajute. Nu puteam să fac nazuri.
   -Ai putea să mă duci acasă? l-am întrebat, evitând să răspund la întrebarea sa. După cum îți poți da seama, abia aştept ca seara asta să se încheie.
   Tipul m-a privit fix şi pe chipul său a apărut un zâmbet. Nu era urât, aş putea spune că era chiar drăguţ şi părea să aibă suflet bun şi să vrea să ajute pe oricine ar fi fost într-o încurcătură. Sau poate că mintea mea încerca să-mi vândă o realitate paralelă, în care totul era roz bombon, iar bărbații tratau femeile cu respectul cuvenit, fără să le abandoneze într-un şanţ la miezul nopții.
   -Ce-ai zice dacă te-aș duce la o petrecere nemaipomenită  într-una dintre vilele de pe plajă? Așa îmi vei putea mulțumi tot restul nopții că o întâmplare nefericită a făcut ca noi doi să ne cunoaştem în seara asta, mi-a propus pe un ton vesel.
    Nu ştiu dacă din cauza nervozității, a furiei stăpânite sau a faptului că doream să ucid pe cineva, dar am izbucnit în râs.
   -Îmi pare rău, dar... Abia aştept să ajung acasă și să constat că ziua asta a trecut... Serios, oraşul ăsta mi-a fost de-ajuns pentru prima seară, i-am răspuns, încercând să nu par sărită de pe fix din cauză că râsesem.
   -Bine, dar cel puțin poți să-mi spui cum te cheamă, nu? a comentat amuzat de o situație care nu avea absolut nimic comic.
   Dar, aşa cum am mai spus, băiatul ăla era salvatorul meu şi era de preferat să fiu simpatică cu el, dacă nu voiam să dorm cu veveriţele.
   -Mă cheamă Noah, Noah Morgan, m-am prezentat, întinzându-i o mână pe care el a strâns-o imediat.
   -Pe mine Zack, s-a prezentat la rândul său cu un zâmbet radiant. Mergem? mi-a propus, arătând spre Porsche-ul său negru şi strălucitor.
   -Mulțumesc, Zack, i-am spus din toată inima.
   M-am urcat, surprinsă că m-a condus până la portieră şi m-a ajutat să mă aşez, la fel ca în filmele vechi... a fost ciudat; ciudat şi încurajator. Aparent, în ciuda datelor statistice, cava- lerismul nu dispăruse încă, deşi nici mult nu mai avea, ținând cont de existenţa unor indivizi precum Nicholas Leister.
   Când s-a aşezat pe scaunul şoferului, am ştiut imediat că el nu era ca Nicholas; nu ştiu de ce, dar Zack părea of persoană cumsecade, un băiat educat şi cu capul pe umeri, exemplul tipic de băiat pe care mamele il vor pentru ficele lor. Mi-am pus centura şi am oftat uşurată văzând că, în cele din urmă, lucrurile nu luaseră o întorsătură urâtă.
   -Încotro? m-a întrebat în timp ce pornea în direcţia în care Nicholas dispăruse cu maşina de mai bine de o oră.
   -Știi casa lui William Leister? am întrebat, bănuind că în cartierul acela toți bogătaşii se cunoşteau între ei. Însoțitorul meu a făcut ochii mari.
   -Da, sigur... dar de ce vrei să mergi acolo? m-a întrebat uimit.
   -Acolo locuiesc, am răspuns, simțind o împunsă- tură în piept când am rostit acele cuvinte care, deşi mă durea sufletul, erau cât se poate de adevărate.
   Zack a râs neîncrezător.
   -Locuieşti în casa lui Nicholas Leister? s-a interesat, iar eu nu m-am putut abţine să scrâşnesc cu putere când am auzit acel nume.
   -Mai rău, sunt sora lui vitregă, am afirmat, simțin- du-mă scârbită pentru că eram nevoită să admit o relație încâlcită de rudenie cu imbecilul ăla.
   Zack a ficut ochii mari şi şi-a abătut privirea de la drum pentru a se uita fix la mine câteva secunde. Se pare că nu era un şofer atât de bun cum imi imaginasem.
    -Doar nu vorbeşti serios... Pe bune? a repetat, privind din nou în faţă.
   Am scos un oftat profund.
   -Pe bune... am afirmat. El a fost cel care m-a abandonat în mijlocul şoselei , am recunoscut, simţindu-mă complet umilită.
   Zack a izbucnit într-un râs oarecum zeflemitor.
   -Adevărul e că te compătimesc, mi-a mărturisit, făcându-mă să mă simt şi mai prost. Nicholas Leister e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla, mi-a spus, reducând viteza pe măsură ce ne apropiam de zona rezidențială.
   -Îl cunoști? l-am întrebat, încercând să alătur în mintea mea imaginea cavalerului meu rătăcitor cu a delincventului.
   Zack a izbucnit din nou în râs.
   -Din păcate, da, mi-a răspuns. Tatăl său i-a salvat pielea tatălui meu într-o încurcătură destul de urâtă cu Fiscul în urmă cu mai bine de un an. E un avocat bun, iar nemernicul de fiu-său nu a încetat să-mi scoată ochii de câte ori a avut ocazia. Am fost colegi de liceu şi pot să te asigur că nu există o persoană mai egoistă şi mai nesimțită decât imbecilul ăla.
   La naiba! Se părea că nu eram singura membră a Clubului anti-Nicholas Leister. M-am simțit mai bine când am descoperit asta.
   -Aş vrea să-ți pot spune ceva de bine despre el, dar tipul ăsta e mai ticălos decât orice altă persoană pe care o cunosc. Stai departe de el, m-a sfătuit, privindu-mă cu coada ochiului.
   Am dat ochii peste cap.
   -E foarte uşor având în vedere că locuim sub acelaşi acoperiş, am comentat, simţindu-mă tot mai rău cu fiecare minut care trecea.
   -Va fi şi el la petrecerea aia, în cazul în care vrei să mergi ca să-i tragi un şut în fund, mi-a comunicat zâmbind în glumă, deşi acea informație era total neaşteptată.
    -O să fie la petrecere? am întrebat, simțind cum dorinţa de răzbunare îmi străbătea tot corpul.
   Zack m-a privit cu alți ochi.
   -Doar nu te gândeşti...? a început să întrebe, privin du-mă surprins și neliniştit.
   Du-mă la petrecerea aia, am afirmat mai convinsă decât fusesem vreodată. O să-i trag un şut în fund.