Pacatul meu 🫧

NICK 32

   Am prins-o înainte să cadă. Înjurând printre dinți, am luat-o în braţe şi am aşezat-o pe scaunul de lângă şofer.
   Dumnezeule, leşinase. I-am strigat unuia dintre paznici să aducă o sticlă de apă şi, când a venit cu sticla, Noah incepuse să-şi revină încet-încet.
   - Noah... hei, am strigat-o, mângâindu-i obrazul şi apropiindu-i sticla de buze. Bea, Noah... haide.
   A deschis ochii şi a luat sticla pe care o țineam la gura ei.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat, privind de jur imprejur. Şi Ronnie?
   Am oftat uşurat, văzând că îşi recăpătase cunoştinţa.
   - A plecat, am răspuns, sprijinindu-mi capul de spătar. Fir-ar să fie, Noah... M-ai speriat de moarte.
   Ea s-a întors spre mine, palidă ca o fantomă.
   - Sunt bine, a afirmat, luând o înghițitură de apă din sticlă şi privind în faţă.
   - La naiba, nu eşti bine, am spus ridicând tonul. Lion mi-a zis că ai căzut în sala de bowling, că te-ai lovit la cap şi n-ai vrut să mergi la spital.
   - N-am vrut să merg la spital pentru că ştiu foarte bine ce o să-mi spună. Trebuie doar să mă odihnesc.
   Am privit-o enervat.
   - Ar putea fi un cheag.
   - Nu, nici vorbă de aşa ceva.
   Nu aveam de gând s-o ascult. Am pornit maşina şi m-am indreptat spre autostradă. 
   - Ce naiba faci?
   - Te duc la urgențe. Te-ai lovit la cap şi ţi-ai pierdut cunoştinţa. Dacă vrei să te joci cu viața ta, te priveşte, dar eu nu o să te las.
   Noah n-a zis nimic. Când am ajuns la spital, a coborât fără să mă aştepte şi a intrat singură în sala de aşteptare de la urgente. Spre deosebire de ultima dată când fusesem acolo cu ea, a rămas tăcută, a completat hârtiile şi a aşteptat să fie chemată.
   - Nu vreau să intri cu mine, aşteaptă-mă aici.
   - Nu te prosti, Noah.
   - Vorbesc serios.
   M-a deranjat că a trebuit să rămân afară. Eram conştient că o dădusem în bară cu Noah, dar mă scotea din minți faptul că știam că ar putea avea o problemă, iar eu nu puteam să fiu alături de ea pentru a o ajuta să se simtă mai bine. Ronnie nu avea să înceteze până nu obținea ce dorea şi mă temeam că lucrurile s-ar fi putut înrăutăţi şi mai mult.
   M-am gândit să-l sun pe Steve, şeful echipei de pază a tatălui meu, şi să-i explic situația, dar asta ar fi însemnat să dezvălui prea multe lucruri. Tata ar fi aflat ce se întâmplase şi mă temeam că, dacă scoteam adevărul la lumină, ar fi vrut să meargă la poliție. Dacă ajungea la urechile lui Ronnie zvonul că decisesem să recurg la mijloace legale, avea să fie de trei ori mai periculos decât era acum. Disputele dintre bande se soluționau în stradă, dar habar n-aveam cum să fac asta fără să o pierd pe Noah. Imi fusese extrem de greu să nu-l pocnesc chiar acolo, dar ştiam că, dacă făceam asta, Noah nu m-ar fi iertat niciodată.
   Dacă doream s-o recuperez, trebuia să mă gândesc serios la problema violenței. Noah işi deschisese în sfârşit sufletul în fața mea, în sfârşit ajunseserăm să ne apropiem unul de altul; ii povestisem despre sora mea, vorbisem cu ea, înțelesesem ce înseamnă să iubeşti pe cineva, ştiam asta, ştiam că o iubeam, aveam nevoie de ea ca de aerul pe care-l respiram... Cum putusem să fiu atât de imbecil?
   Noah era ultima persoană pe care aş fi vrut s-o văd plângând, ultima persoană căreia aş fi vrut să-i fac rău. Nu știu când se schimbaseră atât de mult lucrurile, nici când trecusem de la ură la ceea ce simteam acum pentru ea, dar ştiam doar că nu voiam s-o pierd.
   În cele din urmă, a ieşit din cabinet şi a venit spre mine. M-am ridicat neliniştit.
   - Am o contuzie minoră, a spus fără să mă privească, fără prea multă convingere.
   "Ştiam eu, fir-ar să fie."
   - Dar nu e grav, medicul mi-a spus să revin dacă mai am ameţeli sau îmi pierd din nou cunoştinţa, dar că, după ce mă odihnesc, sigur mă voi simți mai bine. Mi-a dat o scutire medicală să nu mă duc mâine la muncă şi nişte analgezice pentru durerea de cap.
   Am vrut să o mângâi pe obraz, uşurat să aflu că n-avea nimic grav, dar Noah s-a îndepărtat înainte ca degetele mele s-o atingă.
   - Poți să mă duci la bar? Vreau să-mi iau maşina, mi-a cerut fără să mă privească.
   Mi-am încleştat maxilarul cu putere, dar am decis că era mai bine să-mi țin gura. Am dus-o la bar şi am urmat-o cu maşina până m-am asigurat că a ajuns cu bine acasă. Știam că nu avea de gând să mă lase să mă apropii de ea, cu atât mai puţin după cele întâmplate, aşa că am decis să trec pe la Anna.
   Imi scrisese de câteva ori de când plecasem şi am înțeles că trebuia să fiu sincer cu ea; mă lăsasem dominat de ura pe care o simteam faţă de mama, băgând toate femeile în aceeaşi oală, când de fapt existau femei incredibile, în cazul meu o femeie incredibilă, pe care trebuia să o câştig cu orice pret.
   Când am oprit maşina în faţa casei ei, am văzut-o apropiindu-se cu prudenţă şi privindu-mă neliniştită.
   S-a aplecat să mă sărute pe buze, dar mi-am întors imediat fata. Buzele mele nu voiau să sărute decât o persoană, iar acea persoană nu era Anna.
   - Ce se întâmplă, Nick? m-a întrebat, afectată de atitudinea mea.
   Nu voiam s-o rănesc pe Anna, ne cunoşteam de ani buni. Nu eram atât de idiot precum păream.
   - Nu putem să ne mai vedem, Anna, am afirmat  privind-o în ochi.
   S-a schimbat la faţă şi am văzut cum îi dispărea culoarea din obraji. S-a făcut linişte, până când, în cele din urmă, a deschis gura.
   - E din cauza ei, nu-i aşa? a spus şi am văzut cum i se umezeau ochii.
   Fir-ar să fie, oare îmi propusesem să le rănesc pe toate fetele din cartier?
    - Sunt îndrăgostit de ea.
   Să mărturisesc asta cu voce tare nu a fost atât de oribil precum crezusem la un moment dat. Era o senzație de eliberare, de satisfacție, era un adevăr cât casa.
   S-a încruntat şi şi-a şters energic o lacrimă.
   - Tu eşti incapabil să iubești pe cineva, Nicholas, a declarat, trecând de la tristeţe la supărare. De ani buni aştept să te îndrăgostești de mine, făcând tot posibilul să-mi găsesc un locşor în viața ta, dar nu ți-a păsat de sentimentele mele, m-ai folosit, iar acum îmi spui că te-ai îndrăgostit de pustoaica aia răsfățată?
   Ştiam că nu putea să fie uşor.
   - Nu am vrut niciodată să-ți fac rău, Anna, am afirmat, dar ea a clătinat din cap.
   Câteva lacrimi i se prelingeau pe obraji.
   - Ştii ceva? a declarat, privindu-mă furioasă. Sper să nu obții niciodată ce-ţi doreşti, nu meriți să te iubească cineva, Nicholas. Dacă Noah e deșteaptă, o să stea la distanţă de tine.
Crezi că poți să ai o viață ca a ta, să ai un trecut ca al tău şi să o faci pe o fată ca ea să se îndrăgostească de tine?!
   Mi-am strâns pumnii cu putere... nu aveam chef să ascult aşa ceva, chiar dacă pe de-o parte știam că Anna avea perfectă dreptate; m-am îndepărtat de ea, incercând să mă controlez.
   - La revedere, Anna, mi-am luat rămas-bun, ocolind maşina şi deschizând uşa dinspre locul şoferului.
   M-a observat supărată în timp ce porneam maşina şi plecam.

   Ştiam că trebuia să o fac pe Noah să mă ierte, dar habar n-aveam cum. Când am ajuns acasă în seara aceea, nu voiam decât s-o văd, dar n-am găsit-o în camera ei. M-a cuprins neliniştea, până când am intrat în salon şi am găsit-o dormind cu capul pe picioarele mamei ei, care era trează şi se uita la un film, dezmierdând cu delicatețe părul lung al lui Noah. Părea relaxată, iar când am văzut-o, am simțit o apăsare în piept pe care nu o mai simţisem de zece ani. Mă simţeam extrem de vinovat pentru că mă luasem la bătaie atunci, pentru că mă sărutasem cu fata aia, iar ea mă văzuse şi pentru că o rănisem. Dar am simţit şi o tristeţe profundă văzând cum o mângâia mama ei.
   Scena aceea mi-a trezit amintiri vechi, pe care le păstram bine ascunse într-un cotlon al minții. Mama mea făcuse şi ea acelaşi gest cu mine. Când aveam opt ani, aşa mă liniştea după un coşmar: mâna sa mângâindu-mi părul era leacul perfect pentru a mă simți în siguranță, liniştit; încă îmi aminteam toate acele nopţi în care adormisem plângând, speriat, aştep- tând-o pe mama să se întoarcă, să intre în camera mea şi să mă liniştească aşa cum o făcuse întotdeauna. Am simțit o durere profundă în piept, o durere care nu dispăruse în întregime decât alături de Noah. O iubeam, aveam nevoie de ea ca să fiu o persoană mai bună, ca să uit acele amintiri neplăcute, aveam nevoie de ea pentru a mă simți iubit.
   Raffaella şi-a mutat privirea de la ecranul televizorului la mine şi mi-a zâmbit afectuos.
   - La fel ca atunci când era mică, mi-a şoptit, referindu-se la Noah.
   Am dat din cap observând-o şi dorind să fiu eu cel care o mângâia până adormen.
   - Nu ti-am spus niciodată asta, Ella, dar mă bucur că eşti aici, că sunteți aici amândouă, i-am mărturisit fără să stau prea mult pe gânduri.
   Cuvintele mi-au tâşnit pur şi simplu din gură, dar erau complet adevărate. Noah imi schimbase viața, o făcuse mai interesantă, mă făcuse să-mi doresc să lupt pentru ceva, ceva ce-mi doream din tot sufletul să obțin: pe ea, o doream pe ea.
   Începând din acel moment intenționam să mă schimb, să fiu o persoană mai bună, intenționam să o tratez cum merita şi nu conta cât de greu avea să-mi fie, dar nu aveam de gând să mă opresc până nu reuşeam.

   In dimineața următoare am coborât să iau micul-dejun şi am văzut-o așezată ca de obicei, cu un castron de cereale şi o carte alături, deşi nici nu citea, nici nu mânca. Învârtea lingura prin castron, cu mintea în altă parte. Când m-a auzit intrând, privirea i s-a îndreptat spre mine rapid, după care s-a concentrat asupra cărții. Raffaella era şi ea acolo, cu ochelarii de citit pe nas şi cu ziarul întins pe masă.
   - Bună dimineața, am salutat, mi-am pus o cească de cafea și m-am aşezat în faţa ei.
   Voiam să se uite la mine, voiam să aibă o reacție la prezenţa mea, fie ea şi de supărare sau de orice altceva, dar nu voiam să mă ignore: asta era mai rău decât dacă ar fi strigat la mine sau m-ar fi insultat.
   - Noah, vrei să mănânci? a întrebat-o mama ei pe un ton puţin mai ridicat decât de obicei.
   Ea a ridicat privirea tresărind, dar a împins castronul cu cereale şi s-a ridicat.
   - Nu mi-e foame.
   - Lasă prostiile, trebuie să mănânci, aseară nu ai mâncat nimic, i-a poruncit Ella, privind-o supărată.
   La naiba, acum Noah nu voia să mănânce şi numai eu eram de vină.
   -Lasă-mă, mamă, i-a cerut ea, după care a ieşit din bucătărie, fără să se mai uite la mine.
   Raffaella mi-a aruncat o privire iritată.
   - Ce s-a întâmplat, Nicholas? m-a întrebat, analizân- du-mi chipul în timp ce-şi scotea ochelarii.
   I-am ignorat întrebarea şi m-am grăbit să mă ridic.
   - Nimic, nu-ți face griji, am răspuns înainte de a ieşi.
   Am ajuns-o pe Noah din urmă pe scări.
   - Hei, tu! am strigat-o, oprind-o din drum şi tăindu-i calea.
   - Dă-te la o parte, mi-a poruncit pe un ton glacial.
   - Acum nu mai vrei să mănânci? am răbufnit şi, privind-o cu atenție, am văzut că arăta rău, că era trasă la faţă. Cum te simți, Noah? Să nu mă minţi, dacă nu te simți bine, trebuie să mergi din nou la spital.
   - Sunt doar obosită, nu am dormit prea mult, a răspuns, încercând să mă dea la o parte.
   Am mers alături până am ajuns în dreptul camerei ei.
   - Cât timp ai de gând să nu vorbeşti cu mine? am vrut să ştiu.
   Ochii săi i-au căutat pe ai mei.
   - Acum vorbesc cu tine, nu-i aşa? a replicat, aşteptând să mă dau la o parte din dreptul uşii.
   - Să vorbeşti, nu să te răstești, că numai asta ai făcut de când ne-am întors din excursie, am răspuns, încercând din răsputeri să refac relaţia pe care o avusesem cu ea până atunci.
   - Ti-am spus că asta s-a terminat, Nicholas. Acum mişcă-te din drum ca să pot intra în camera mea.
   „La naiba!"