Pacatul meu 🫧

NOAH 37

   Scrisorile încetaseră să mai vină, dar pe ultima o aveam încă întipărită pe retină. Cuvântul „tata" provocase in creierul meu o reacție automată de apărare împotriva amin- tirilor din copilărie pe care mă străduisem atât de mult să le uit. Trecuseră șase ani de când nu mai ştiam nimic de el, nici măcar nu-i mai auzisem numele. Pe măsură ce trecuseră zilele, săptămânile, lunile şi anii, mintea mea crease un scut care mă proteja de orice suferință cauzată de amintirile, emoțiile sau situațiile din acea etapă a vieții mele pe care încercam s-o dau uitării. Nu voiam să mă întorc de unde plecasem, depăşisem un punct de cotitură. Și mama depăşise un astfel de prag după acei primi ani. Iar acum întreaga poveste revenise în forță.
   Simplul fapt că îmi aminteam tot ce se întâmplase în acea perioadă îmi provoca o reacţie de teamă foarte greu de gestionat şi de aceea preferasem să merg la petreceri, să recurg la alcool şi la toate celelalte, care îmi ofereau o evadare. Pur şi simplu, nu eram în stare să suport situația în acest moment. Nu eram suficient de puternică, nu încă; încă eram o copilă, încă nu trecuse timpul necesar, iar acea perioadă întunecată trebuia să rămână ascunsă în cel mai profund cotlon al minţii mele şi de aceea mă comportasem prosteşte toată săptămâna. Eram conştientă de ce făceam, iar orele acelea în care mintea mea era înceţoşată din cauza efectelor alcoolului erau singurele în care inima şi creierul meu aveau parte de linişte.
   Din fericire, noilor mei prieteni nu li se părea ciudat să te îmbeți aproape în fiecare zi, motiv pentru care n-a trebuit să depun eforturi prea mari pentru a obține ce doream. Singurul obstacol fusese Nick.
   De când ne întorseserăm din călătoria aia stupidă nu încetase să se comporte ca un adevărat frate mai mare. Mă certa dacă beam, avea grijă de mine când eram beată, ba chiar cu o seară în urmă mă dezbrăcase şi mă băgase sub duş, încercând să mă trezească din beţie. Ştiu, era ridicol, ridicol şi foarte deconcertant. Nu voiam să-şi facă griji pentru mine, pur şi simplu simţeam nevoia să înfrunt singură şi în felul meu situația. O văzusem de nenumărate ori pe mama bând până nu mai ştia de ea, după ce în sfârşit am scăpat de tata. Dacă pe ea o ajuta, eu de ce să mă abţin?
   Cu aceste gânduri, m-am întors în ziua următoare la şcoală. Abia dacă dădusem atenție la ce spuneau profesorii şi nu înghiţisem nimic din seara trecută. Stomacul meu refuza hrana, iar mintea îmi era adormită, pentru că era singura cale de a-mi ține demonii interiori la distanță. În ziua aceea mă dusese Jenna acasă; mama era din nou plecată cu William şi se întorceau de-abia peste două zile. Nici măcar nu ştiam unde se duseseră, dar nici nu mă interesa. Uneori pe parcursul zilei, când lăsam garda jos, îmi aminteam amenințările tatei, iar teama punea stăpânire pe mine, aproape împiedicându-mă să respir. Dar el era departe, la închisoare, nu avea cum să pună mâna pe mine. Atunci de unde avea Ronnie scrisorile pe care mi le dădea?
   Mi-am lăsat geanta pe canapeaua de la intrare şi m-am dus direct în bucătărie. Nicholas era acolo cu Lion. Amândoi m-au privit când am intrat.
   - Bună, Noah! m-a salutat Lion cu un zâmbet crispat.
   Nick a rămas cu ochii țintă la mine câteva secunde.
   - Bună! Iubita ta tocmai a plecat, l-am anunțat, apropiindu-mă de frigider şi scoţând sticla cu suc de portocale.
   Pe masă rămăseseră resturi probabil ale unor sendvişuri cu brânză.
   - Thor, câinele lui Nick, şi-a făcut apariția dând din Beton-Thor, pleacă, i-a ordonat Nick pe un ton dur.
   M-am întors spre el.
   - Lasă-l, Nicholas, nu mă deranjează, am răspuns.
   El m-a privit încleştându-şi maxilarul şi s-a apropiat de locul în care era câinele. L-a prins de zgardă şi l-a scos din bucătărie, ignorând comentariul meu.
   - Pe mine da, a afirmat tăios.
   Lion a izbucnit în râs.
   - Tensiunea poate fi tăiată cu cuțitul, a afirmat ridicându-se în picioare.
   L-am săgetat cu privirea în timp ce mă aşezam şi duceam o boabă de strugure la gură.
   - Trebuie să te avertizez, Noah, că azi e ziua iniţierii... ai grijă, m-a sfătuit, iar eu l-am privit în tăcere.
   - Poftim? am întrebat, fără să-i dau prea multă atenţie.
   Despre ce vorbea oare?
   El l-a privit pe Nick, pe care comentariul său nu părea să-l amuze deloc.
   - Azi e prima zi de vineri din prima săptămână de şcoală. Li se urează bun-venit noilor elevi şi tu eşti unul dintre ei, voiam doar să te avertizez, a răspuns râzând. Jenna o să mă omoare că ţi-am spus, dar mi-e milă de tine.
   - Nu o să meargă la prostia aia, aşa că n-ai de ce să-ți faci griji, l-a informat Nicholas. Nu ştiu despre ce vorbiți, dar ştiu că e o petrecere în seara asta şi evident că o să merg, Nicholas, l-am asigurat privindu-l fix.
   El mi-a susținut privirea, dar a negat clătinând din cap.
   - Mama ta mi-a spus că în seara asta nu ai voie să ieşi din casă, a zis că nu vrea să umbli de nebună când nu e ea acasă, aşa că eu nu fac altceva decât să-i urmez indicațiile, a relatat pe un ton indiferent.
   Eu am izbucnit într-un hohot de râs ironic.
   - Şi de când te ascult eu pe tine? am replicat, înghitind încă o boabă din strugurii delicioşi.
   - De când am rămas aici să te supraveghez. Nu o să mergi nicăieri, aşa că nu te mai obosi să te cerți cu mine, mi-a spus foarte sigur pe el.
   Situaţia era ireală. De când trebuia să fac ce-mi spunea Nicholas Leister?
   - Dacă vrei să ştii, Nicholas, eu fac ce vreau şi când vreau, aşa că lasă aerele de bodyguard, pentru că n-am de gând să stau închisă în casă într-o seară de vineri.
   M-am ridicat de la masă, hotărâtă să plec. Lion părea amuzat.
   - E ca şi cum m-aș uita la un meci de tenis, a comentat râzând, dar a tăcut când Nicholas i-a aruncat una dintre acele priviri care spuneau: dacă nu taci, îți sparg fața.
   Am trecut prin fața lor şi m-am dus direct la mine în cameră. Trebuia să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac.