Pacatul meu 🫧

NOAH 1

   În timp ce ridicam și coboram geamult de la noua mașina a mamei mele, nu puteam să nu mă găndesc la ce avea să-mi rezerve urmatorul an infernal care mă aștepta. Înca mă mai întrebam cum de ajunseserăm în situația asta, să ne părăsim casa și să traversăm toată țara până în California. Trecuseră trei luni de când primisem nenorocita veste care avea să-mi schimbe complet viata, care mă făcea să-mi vina să plâng noaptea sau să implor și să răbufnesc ca o fetiță de unsprezece ani, nu de șaptesprezece, cât aveam în realitate.
   Dar ce puteam face? Nu eram majora, mai aveam unsprezece luni, trei săptămâni și doua zile până să împlinesc optsprezece ani și să pot pleca la facultate; departe de mama, care se gandea doar la ea,  departe de acei necunoscuți alaturi de care trebuia să trăiesc,  pentru că de acum încolo urma să îmi petrec viața cu doua persoane complet necunoscute și, colac peste pupăză, cu dou tipi.
   -Poți să încetezi să mai faci asta? Mă enervezi, mi-a spus mama în timp ce băga cheile în contact și pornea mașina.
   -Pe mine mă enervează multe dintre lucrurile pe care le faci și sunt nevoită să le suport, i-am replicat îmbufnată.
   Oftatul sonor pe care l-am primit drept răspuns devenise ceva atât de obișnuit, încât nici nici nu m-a mai surprins.
   Dar cum putea să mă oblice să fac asta? Oare nu îi păsa de sentimentele mele? "Sigur că-mi pasă" , îmi spunea mama în timp ce ne îndepărtam de orașul meu drag. Trecuseră deja șase ani de cand părinții mei se despărțiseră; și nu fusese o despărțire obișnuită sau plăcută: fusese un divorț cât se poate de traumantizant, dar în cele din urma acceptasem situația... sau, cel puțin, mă străduiam.
   Îmi era foarte greu să mă adaptez schimbarilor și mă îngrozea perspectiva de a sta cu niște străini; nu sunt timidă, dar sunt foarte rezervată când vine vorba de viața mea personala, iar ideea de a petrece douăzeci și patru de ore pe zi cu două persoane pe care abea le cunoșteam îmi crea o stare de anxietate care mă făcea să îmi doresc să ies din mașină și să vomit.
   -Tot nu pricep de ce nu mă lași să rămân, i-am spus, încercând să o conving  pentru a nu știu câta oara. Nu mai sunt mică, pot să am grijă de mine... În plus, la anul o să merg la facultate și ori cum o să locuiesc singură... e tot aia, am argumentat eu, sperând să o fac să înțeleagă și fiind convinsă că am toată dreptatea din lume.
   -Nu am de gând să pierd ultimul an de liceu și vreau să mă bucur de compania ficei mele înainte de a pleca la facultate; Noah, ți-am mai spus de o mii de ori: vreau să faci parte din această nouă familie, ești fiica mea... Ce Dumnezeu! Chear crezi că o să te las în altă țară fără nici un adult și atât de departe de mine? mi-a răspuns ea făra să-și îndepărteze privirea de la drum și gesticulând cu mâna dreapta.
   Mama nu înțelege cât de greu era totul pentru mine. Ea începea o viața noua cu un soț nou, care se pare că o iubea, dar eu?
   -Nu pricepi mama. Nu te-ai gândit că și pentru mine e ultimul an de liceu? Că aici sunt toate prietenele mele, iubitul meu, munca, echipa...? Toată viața mea, mama! am strigat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
   Întreaga situatie mă scotea din minți, asta era clar. Eu niciodata, repet, niciodata, nu plângeam în fața cuiva. Plânsul este pentru cei slabi, pentru cei care nu știu cum să controleze ceea ce simt sau, cum era cazul meu, pentru cei care au plâns atât de mult toata viața lor, încât au decis să nu mai verse nici o lacrima.
   Gândurile acelea m-au făcut să-mi amintesc cum începuse întreaga nebunie. Înca regret că nu o însoțisem pe mama în croaziera aia nenorocită prin insulele Fiji. Pentru că acolo, pe un vapor în mijlocul Pacificului de Sud, îl cunoscuse pe incredibilul și enigmaticul William Leister.
   Dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș mai ezita nici o secundă să-i spun da mamei mele atunci când, la jumatea lunii aprilie, venise cu două bilete să mergem în vacanța. Excursia fusese un cadou de la prietena ei cea mai buna,Alicia. Biata de ea a suferit un accident de mașină și își rupsese piciorul drept, o mână și doua coaste. Cum era și firesc, nu putea să plece cu soțul sau în insule și de accea i-a facut cadou biletele mamei mele. Dar situația era irmatoarea... la jumatea lui aprilie? În perioada aceea eu aveam examenele finale și eram dedicată trup și suflet meciurilor de volei. Echipa mea conducea în clasament după ce fusesem pe locul doi de când mă știam: fusese una din cele mai mari bucurii din viața mea. Totuși acum, văzând care au fost consecințele deciziei de a nu merge în acea căcătorie, aș da înapoi trofeul, aș părăsi echipa și nu mi-ar păsa dacă pic examenele la literatură și la spaniola, dacă astfel aș fi putut împiedica aceasta căsătorie.
   Să se căsătorească pe un valor! Mama era nebună de legat! Ba mai mult, s-a căcătorit fără să-mi spună absolut nimi. Am aflat când s-a întors și, în plus, mi-a spus-o pe un ton atât de senin, ca și cum să te căsătorești cu un milionar în mijlocul oceanului ar fi lucrul cel mai normal în lume... Toată situația asta era absolut încredibila și, pe deasupra, voia să se mute într-o vilă în California, Statele Unite. Nici măcar nu era țara mea! Eu mă născusem în Canada, chear daca mama era din Texas, iar tata din Colorado, și îmi plăcea mult, era tot ce cunoșteam...
   -Noah, stii că îți vreau doar binele, mi-a spus mama, făcându-ma să revin la realitate. Știi prin ce am trecut, prin ce am trecut amândoua; în sfârșit, am găsit un bărbat care mă iubește și mă respecta... De mult nu am mai fost atât de fericită... am nevoie de el și știu ca până la urma o să-l îndrăgești. În plus, îți poate oferi un viitor la care nu am fi putut spera niciodata, o să poți merge la ce universitate vrei, Noah.
-Dar nu vreau să merg la o universitate din asta, mama, și nu vreau nici ca un necunoscut să mi-o plătească, am răspuns, simțind un fior la gândul că, peste o luna, urma să încep școala la un liceu de fițe plin de copii de bani gata.
-Nu e necunoscut: e soțul meu, așa că obișnuiește-re cu ideea, a adăugat pe un ton tăios.
-Niciodata nu o să mă obișnuiesc cu ideea, i-am răspuns, îndepărtându-mi privirea de la ea și privind fix drumul.
Mama a oftat din nou, iar eu am sperat ca discuția se terminase, nu aveam chef să mai vorbesc.
-Stiu ca o să-ți fie dor de prietenii tăi și de Dan, Noah, dar privește partea buna: o să ai un frate! a exclamat ea încântată.
M-am întors spre ea cu privirea obosită
-Te rog, nu-mi vinde gogoși din astea.
-Dar o să-ți placa: Nick e o comoară, a afirmat ea, zâmbind cu ochii la drum. Un băiat matur și responsabil, care cu siguranța abea așteaptă să te prezinte tuturor prietenilor săi și să te ducă să vizitezi orașul. De fiecare data când ne-am intersectat, a stat închis în camera lui învățând sau citind o carte: poate aveți aceleași gusturi la cărți.
-Da, vezi să nu... cu siguranță o adoră pe Jane Austen, am răspuns, dând ochii peste cap. Apropo, câți ani ziceai că are?
Știam deja, mama îmi vorbise lunii întregi despre el și despre Will și, cu toate astea, mi se părea ironic faptul ca nu reușise să își facă timp să vină să mă cunoască. Faptul că urma să mă mut cu o noua familie, când nici măcar nu îi cunoșteam pe toți membrii ei, era culmea culmilor.
-E un pic mai mare decât tine, dar tu ești mai matură decât fetele de vârsta ta: o să vă înțelegeți foarte bine.
Acum mă peria... "matură". Mă întrebam daca descrierea asta mă caracteriza cu adevarat și, chiar și așa, mă îndoiam că un tip de aproape douăzeci și doi de ani avea chef să-mi arate orașul și să mă prezinte prietenilor săi; asta în cazul în care eu aș fi vrut să faca așa ceva.
-Am ajuns, m-a anunțat mama în secunda următoare.
Mi-am îndreptat spre palmierii înalți și straile care separau vile impunătoare. Fiecare casa ocupa cel putin jumate de cvartal. Unele erau în stil britanic, victorian... în timp ce multe altele aveau un aspect modern, cu pereți din sticla și grădini imense. Am început să mă îngrijoreze tot mai tare cănd am vazut că, pe măsură ce înaintam, casele erau din ce în ce mai mari.
În cele din urma, am ajuns la o poarta imensă de trei metru înălțime, iar mama, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai normal din luma, a scos din torpedou o telecomanda, a apăsat pe un buton, iar poarta a început să se deschida. A pornit din nou mașina și am coborât o pantă mărginită de gradini și pini înalți care împrăștiau un miros plăcut a vară și a mare.
-Casa nu era la fel de înaltă precum celelalte din cartier și de aceea aveam cea mai bună cedere spre plajă, am comentat ea cu un zâmbet larg.
M-am întors spre ea și am privit-o lung, ca și cum nu o mai recunoșteam. Oare nu își dădea seama ce era în jurul nostru? Nu era conștienta că era prea mult pentru noi? Nu am avut timp să pun întrebarile cu voce tare pentru că, în cele din urmă, am ajuns la casă. Nu mi-au venit în minte decat două cuvinte:
-Doamne sfinte!
Casa era în întregime albă, cu acoperișul înalt de culoarea nisipului; avea cel puțin trei etaje, dar e greu de garantat asta, pentru că avea atâtea terase, ferestre, atâtea alte detalii... În fața noastra se afla o verandă împresionanta unde, fiind trecut de ora șapte seara, luminile erau deja aprinse, ceea ce dadea clădirii o înfățișare de basm. Soarele urma să apuna în curând, iar cerul era pictat în multe culori care contrastau cu albul imaculat al locului.
Mama a oprit motorul după ce a ocolit fântâna și a parcat în fața scarilor care duceau la ușa principala. Prima impresie pe care am avut-o când am coborât a fost că ajunsesem la cel mai luxos hotel din toata California; doar ca nu era un hotel: era o casa... teoretic, un cămin... Sau, cel puțin, asta voia mama să mă facă să cred.
   De îndată ce am coborât din mașină, William Leister a aparut în pragul ușii. În spatele lui veneau trei barbați îmbracați în frac.
   Noul soț al mamei mele nu era îmbracat așa cum îl vedeam de cele câteva ori când mă învrednicise să stau cu el în aceași încăpere. În lic de costum sau vesta scumpă de firma, purta pantaloni scurti albi și un tricou albastru-deschis.  În picioare avea papuci de plaja, iar părul lui negru era ciufulit, în loc să fie pieptănat spre spate. Trebuie să recunosc că înțelegeam ce  văzuse mama la el: era foarte atrăgator. Era înalt, mult mai înalt decât mama, și se ținea foarte bine. Avea trăsături armonioase, deși semnele cârstei erau evidente -  având mai multe riduri de expresie pe frunte  -, iar prin părul sau negru se vedeau deja cateva fire albe,  care îi dădeau un aer interesant și matur.
   Mama a alergat spre el ca o școlăriță și l-a îmbrățișat. Eu nu m-am grabit, am coborât din mașină și m-am dus să-mi iau lucrurile din portbagaj.
   Niște mâini înmănușate au aparut ca prin minune și am fost nevoită să pac un pas înapoi speriată.
   -Vă iau eu lucrurile, domnișoară, mi-a spus unul din bărbați îmbracați în frac.
   -Pot s-o fac și singura, multumesc, i-am raspuns, simțindu-ma extrem de inconfortabil.
   Omul m-a privit ca și cum mi-as fi pierdut mințile.
   -Lasă-l pe Martin să te ajute, Noah, l-am auzit pe William Leister în spatele meu.
   Am dat drumul valizei bombănind.
   -Mă bucur mult să te vad, Noah, a declarat soțul mamei mele, zâmbindu-mi afectuos.
   Lângă el, mama îmi făcea tot felul de semne să ma port frumos, să zâmbesc sau să zic ceva.
   -Nu pot spune același lucru, i-am raspuns eu, întinzându-i mâna.
   Știam că ceea ce făcusem era foarte nepoliticos, dar în momentul acela mi s-a părut corect să spun adevărul.
   Vroiam să fie foarte clar care era opinia mea despre această schimbare din viața noastră.
   William nu a părut ofensat. Mi-a tinut mâna mai mult decât era necesar și m-am simtit imediat stingherită.
   -Știu că e o schimbare foarte bruscă în viața ta , Noah, dar vreau să te simți ca acasă, să te bucuri de ceea ce-ți pot oferi, dar mai ales să mă poți accepta drept un membru al familiei tale... la un moment dat, a adăugat,  probabil văzându-mi neîncrederea întipărită pe fața.
   Lânga el, mama mă fulgerea cu ochii sai albastri.
   Nu am fost în stare decât să dau din cap și să fac un pas înapoi ca să-mi dea drumul la mână. Nu mă simțeam în largul meu cu acele dovezi de afectiune, cu atât mai puțin din partea unor necunoscuți. Mama se căsătorise - bravo ei -,  dar omul acela nu avea să reprezinte niciodata nimic pentru mine, nici tata, nici tata vitreg, nici nimic asemănător. Eu aveam deja un tata și era mai mult decât suficient.
   -Ce-ai zice să-ți aratăm casa? a propus el cu zâmbetul larg, făra să bage în seamă răceala și proasta mea dispoziție.
   -Hade, Noah, m-a încurajat mama, luându-ma de braț și obligându-ma să pășesc alaturi de ea.
   Toate luminiile din casă erau aprinse, motiv pentru care nu am pierdut niciun detaliu din acea vilă prea mare chiar și pentru o familie de douăzeci de persoane...  cu atât mai mult pentru una de patru persoane. Tavanele erau înalte, cu grinzi din lemn și ferestre mari. Salonul imens avea în mijloc o scară mare, care se bifurca spre ambele părți ale etajului superior. Mama și soțul ei m-au plimbat prin toată vila, mi-au aratat salonul imens și bucataria uriașă in care trona o insulă mare, care am bănuit ca avea s-o încânte pe mama. Casa avea tot ce-ți puteai imagina: sala de sport, piscină climatizată, saloane pentru petreceri și o bibliotecă mare, care m-a impresionat cel mai mult.
   -Mama ta mi-a spus că-ti place mult să citești și să scrii, a comentat William, făcându-ma să mă trezesc din visare.
   -La fel ca altor câtorva mii de persoane, i-am răspuns tăios
   Mă deranja tonul lui amabil: pur și simplu, nu voiam să mi se adreseze.
   -Noah, m-a certat mama, țintuindu-ma cu privirea.
   Știam că o făceam să se simtă prost, dar să fie să sănatoasă, eu urma să petrec acolo un an îngrozitor și nu puteam face nimic în privința asta.
   William nu a apărut să sesizeze schimbului nostru de priviri și nu și-a pierdut nici o clipă zâmbetul.
   Am oftat frustrată și stingherită. Totul era prea diferit, extravagant...  nu stiam daca mă pot obisnui sa traiesc într-un astfel de loc.
   Brusc, am șimțit nevoia să fiu singură, aveam nevoie de timp pentru a asimila totul...
   -Sunt obosită. Pot să merg în camera pregatită pentru mine? am întrebat pe un ton mai puțin dur.
   -Sigur, camera ta si a lui Nicholas se află în aripa dreaptă la etajul doi. Poți să inviți pe cine vrei să vină la tine, pe Nick n-o să-l deranjeze: în plus, de acum înainte veți împărți sala de jocuri.
   "Sala de jocuri? Pe bune?" Am schițat un zâmbet, încercând să nu mă gândesc că de acum înainte eram nevoită să conviețuiesc și cu fiul lui William. Știam doar ce-mi povestise mama despre el, și anume că acea douăzeci și unul de ani, studia la Univeritatea California și că era un încrezut insuportabil. Mă rog, ultima parte am adăugat-o eu, dar cu siguranță era adevărat.
   În timp ce urcam scările nu puteam să alung gândul ca, de acum înainte, eram nevoită să conviețuiesc cu doi indivizi pe care nu-i cunoșteam. Trecuseră sase ani de cand un bărbat - tatal meu - stătuse în aceași casa cu mine. Mă obișnuisem să fin doar noi doua, eu și mama. Viața mea nu fusese niciodata o poveste cu zâne, mai ales în primi unsprezece ani din viata; problemele cu tatal meu ne marcase viata si mie si mamei.
   După ce tatal meu a plecat, eu și mama am mers înainte, încet-încet am reușit să convietuim  ca doua persoane normale și, pe măsura ce cresteam, mama a devenit una dintre cele mai bune prietene ale mele. Îmi dădea libertatea pe care o doream și asta că avea încredere în mine, iar eu în ea... asta, cel putin, până cand a decis să îsi bata joc de viata noastră de până atunci.
   -Asta e camerta ta, mi-a aratat mama când a ajuns în dreptul unei uși din lemn închis la culoare.
   I-am privit pe mama si pe William. Asteptau reactia mea...
   -Pot să intru? i-am întrebat în zefleamea, văzând ca nu se dădeau la o parte din ușă.
   -Camera asta este cadoul meu special pentru tine, Noah, m-a anunțat mama cu ochii sclipind de nerăbdare.
   Am privit-o circumspect si, de îndata ce s-a dar la o parte, am deschis ușa cu grijă, temându-ma de ceea ce aveam să găsesc înăuntru.
   Primul lucru care mi-a atras atenția a fost mirosul îmbătător de margarete si mare. Privirea mi-a fost atrasa de peretele aflat în fața usii, care era în întregime din sticla. Priveliștea era atat de spectaculoasa,  încât pentru prima data am rămas mută. Întregul ocean se vedea din locul în care ma aflam;  casa era construita probabil pe o stanca, pentru ca de unde stăteam vedeam doar marea și impresionantul apus de soare care tocmai se desfășura în fața ochilor mei. Era uimitor.
   -Doamne sfinte! am repetat cuvintele care deveniseră preferatele mele.
   Ochii mei au continuat să analizeze încăperea:  era enormă, pe peretele stâng se afla un pat cu baldachin plin de perne albe, în ton cu culoarea pereților, care erau vopsiți într-o nuanță plăcută de albastru-deschis. Mobilele, dintre care ieșeau în evidența un birou cu un urias calculator Mac, o canapea draguță, o măsuță de toaletă cu oglinda și o bibliotecă imensă în care erau toate cărtile mele , erau de culoare albă și albastră. Culorile acestea, împreună cu priveliștea senzațională pe care o contemplam, erau cele mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodata.
   M-am simțit copleșită. Toate astea erau pentru mine?
   -Îți place? m-a întrebat mama din spatele meu.
   -E incredibil... mulțumesc, am răspuns, simțindu-ma recunoscătoare, dar, în același timp, și stingherită.
   Nu vroiam să mă cumpere cu astfel de lucruri, nu aveam nevoie de ele.
   -Am lucrat cu o decoratoare profesională aproape doua săptămâni... vroiam să aibă tot ce ti-ai dorit vrodată, iar eu nu am fost în stare să-ți ofer, m-a informat ea emoționată.
   Am privit-o cateva clipe și mi-am dat seama ca nu puteam să mă plâng în privința asta... O astfel de cameră este visul orcărei adoleșcente și orcărei mame.
   M-am apropiat de ea și am îmbrațișat-o. Trecuseră cel puțin trei luni de când o îmbrățișasem ultima dată și știam ca pentru mama era un lucru important.
   -Mulțumesc, Noah, mi-a spus la ureche, așa încât să nu o aud decat eu. Jur că o să fac tot posibilul să fim fericite amândoua.
   -O să fiu bine, mama, i-am raspuns, știind că ceea ce  îmi promitea ea nu depindea de ea.
   Mama mi-a dat drumul, și-a sters o lacrimă care îi alunecase pe obraz și s-a dus lângă noul ei soț.
   -Te lăsăm să te instalezi, mi-a spus William pe un ton amabil.
   Am dat din cap, fără să-i multumesc. Tot ce se afla în camera accea nu presupunea niciun efort pentru el: erau doar bani.
   Am închis ușa și am observat că nu avea zăvor. Podeaua era din lemn și era acoperită cu un covor alb atât de gros, încât se putea chear și dormi pe el. Baia era la fel de mare cât fosta mea cameră și avea duș cu hidromasaj, cadă și doua chiuvete separate. M-am apropiat de fereastra și am privit în jos. Chiar sub fereastra mea se aflau gradina din spatele casei, imensa piscina și gradinile cu flori și palmieri.
   Am ieșit din baie și abea atunci am observat o mică deschizătură fara ușă de pe peretele din fața băii. Dumnezeule...
   Am traversat camera și am intrat în ceea ce bănuiesc că era visul orcărei femei, abolescente sau fetițe: un dressing, și nu un dressing gol, ci unul plin cu haine noi. Am respirat adânc și am început să îmi trec degetele peste incredibilele haine. Toate aveau etichetă și a fost suficient să vad doar pențul uneia ca să-mi dau seama cât de scumpe erau. Mama era nebună, sau oricine o convinsese să cheltuiască atâția bani.
   Nu puteam să scap de senzația incomodă că nimic nu era real, că în curând curând aveam să mă trezesc în vechea mea cameră,  cu hainele mele obișnuite și patul meu de o persoană; și mai rău era faptul că îmi dorea din tot sufletul să mă trezesc, pentru că aceea nu era viața mea, nu era ce îmi doream... îmi doream din tot sufletul să mă întorc acasa. Am simtit un nod în stomac atât de neplăcut și o neliniște atât de adâncă, încât m-am așezat pe jos, mi-am sprijinit capul pe genunchi și am respirat adânc de mai multe ori,  până când am reușit să-mi înăbuș plânsul care îmi dădea ghes.
   Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, prietena mea Beth mi-a trimis chiar atunci un mesaj:

   Ai ajuns bine? Deja mi-e dor de tine.

   Am zâmbit privind ecranul și i-am trimis o poză din dressing. Imediat am primit vreo cinci emoticoane cu gura căscată.

   Te urăsc! Stiai asta?

   Am râs și i-am scris un mesaj.

   Daca ar fi după mine, ți-aș face totul cadou. De fapt, aș da orice să pot fi cu voi acolo, acasă la Dan, să ne uităm la un film sau pur și simplu să ne petrecem timpul pe canapeaua jegoasă din camera ta.

   Nu mai  fi asa negativistă, bucură-te de ce ai, fir-ar să fie, că acum ești bogată.

   Eu nu eram bogată, William era.
   Am lăsat telefonul pe jos și m-am îndreptat spre valizele cu care venisem. M-am grabit să scot niște pantaloni scurți și un tricou simplu. Nu voiam să-mi schimb felul de-a fi și nu aveam de gând să încep să mă îmbrac cu tricouri de firma.
   Am intrat la duș, dorind să scap de toata murdăria și de dinsconfortul călătoriei lungi.  M-am bucurat că nu eram dintre cele care trebuie să depună eforturi serioase ca să le stea părul bine. Din fericire, eu moștenisem părul ondulat al mamei și așa arata după ce l-am uscat. M-am îmbracat cu hainele pe care le alesesem  și mi-am propus să dau o raită prin casă și să caut ceva de mâncare.
   Era ciudat să mă plimb pe acolo singura... mă simțeam ca o intrusă. Eram sigură ca o să dureze mult să mă obișnuiesc să locuiesc acolo, dar mai ales să mă obișnuiesc cu luxul și imensitatea acelui loc. În fostul meu apartament era suficient să vorbim un pic mai tare decât o făcusem în mod normal ca să ne auzim una pe cealaltă. Aici lucrul ăsta era imposibil.
   M-am îndreptat spre bucătărie, rugându-ma să nu mă rătăcesc. Muream de foame, organismul meu avea nevoie urgent de niște mâncare nesănătoasă.
   Cineva scotocea în frigider, cineva căruia nu-i vedeam decât părul negru din creștetul capului. Exact în clipa în care mă pregăteas să spun ceva, un lătrat asurzitor m-a facut să țip mai tare de ât era cazul, așa cum fac copiii mici.
   M-am întors speriată chiar în momentul în care capul din frigider apărea de după ușă să vadă cine facea asemenea scandal.
   Dar nu el mă speriase: lângă insula din bucătărie stătea un câine negru, frumos într-adevăr, dar care mă privea de parcă ar fi vrut să mă mănânce bucățică cu bucățică. Dacă nu mă înșeleam, era un labrador, dar nu puteam baga mâna în foc. Mi-am mutat privirea de la câine la baiatul care stătea chiar lângă el.
   L-am observat curioasă și, în același  timp, cu uimire pe acel care mai mult ca sigur era fiul lui William, Nicholas Leister. Primul lucru care mi-a venit în minte în clipa în care l-am vazut a fost o exclamație: "Ce ochi are!" Erau de un albastru precum cerul, la fel de deschis ca pereții camerei mele, și contrastau uluitor cu nuanța neagră abanos a părului, care era nepieptănat și umed de transpirație. Probabil făcuse sport, pentru că purta colanți și un maiou larg. Dumnezeule, era foarte draguț, trebuia să recunosc, dar nu am permis acestor gânduri să mă facă să uit pe cine aveam în față: era noul meu frate vitreg, persoana cu care urma să locuiesc timp de un an, experiența care, intuiam eu, avea să fie o adevărată tortură... Iar câinele său continua să mârâie la mine, ca și cum mi-ar fi citit gândurile.
-Esti Nicholas, nu-i așa? l-am întrebat, încercând să-mi controlez teama față de animalul afurisit, care nu înceta să mârâie la mine.
M-a surprins și m-a enervat felul în care și-a îndreptat privirea spre câinele său, zâmbind.
-Chiar el, a afirmat, fixându-ma din nou cu privirea. Tu trebuie să fii fiica noii soții a tatalui meu, a comentat, iar mie nu mi-a venit să cred că a spus asta pe un ton atât de rece.
L-am observat pe sub gene.
-Cum ziceai că te cheamă? m-a întrebat, iar eu am făcut ochii mari, uimită și neîncrezătoare.
Nu știa cum mă cheama? Părinții noștri se căsătoriseră, eu și mama ne mutasem la el acasă și nici măcar nu știa cum mă cheamă?

❤️❤️❤️