Toată lumea poate spune că are o anumită teamă sau chiar o traumă. Dar ce se întâmplă atunci când ești forțat să o învingi ?
Nora nu doar că trebuie să dea piept cu propria ei frică, dar trebuie să îi facă față și celuia care îi învârte frica pe de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Încă un lucru și sunt gata, promit! spun și o zbughesc către camera mea din nou pentru a lua alt hanorac fără de care nu pot trăi. Am o obsesie pentru hanorace și haine confortabile, așa că dacă tot voi sta acolo pentru atât de mult timp, măcar să iau cu mine ce mă face fericită.
— Nora, trebuie să plecăm, iubito! O aud pe mama strigând a mia oară, pierzându-și cumpătul. Am luat hanoracul de care aveam nevoie și m-am întors în mașină, dar spre mirarea mea când am deschis ușa, era deja plin locul din spate. Așa că îl pun pe mine, știind că la un moment dat o să dârdâi de frig. — Bun, sunt gata, spun și mă așez pe locul din față. — Bunicul o să ne omoare. Mi-a zis să fim acolo la ora trei. — Da, dar este vorba de bunicul meu. El spune lucruri de genul ăsta dar este un scump, spun în timp ce îmi pun centura.
În momentul în care mama bagă cheile în contact, un pumn bate dintr-o dată în geamul din partea mea. — Susie ? întreabă mama confuză și pune mașina în parcare. Las în jos geamul și Susie dă buzna aproape intrând si ea în mașină. — Nu puteam să o las pe Nora să plece fără jeleuri. Știu că Hartford este un oraș mare, poate găsi peste tot, dar să fim sinceri, ca astea nu. — Susie, ești cea mai dulce. Mulțumesc!
Iau punga din mâna ei și o îmbrățișez cu ușurință, pentru că este băgată până la umeri în mașină. Jeleurile de la magazinul ei sunt extrem de cunoscute și plăcute de toată lumea. Are parte de un profit destul de mare din moment ce vin foarte mulți oameni cu copii din alte orașe să cumpere de la ea.
— Să ai grijă, drăguțo! Și să te asiguri că ne suni din când în când sau să ne vizitezi. — De asta să fii sigură! Mulțumesc încă o dată! — Da, Susie, mulțumim, acum trebuie să plecăm! Ne grăbim să ajungem! spune mama cu un zâmbet aproape forțat.
Nu apucă bine să îi spună asta lui Susie, că de data asta se aud bătăi din geamul de lângă ea. — Dave ? Cu tine ce este ? întreabă și coboară și geamul ei. — Bună, fetelor! I-am adus Norei gogoși umplute cu ciocolată și zmeură. Asta așa, ca un mic noroc pentru facultate. — Cu voi o să facă diabet acolo, spune mama și ia cutia de gogoși și o pune la mine în poală. — Mulțumesc, Dave! O să le mănânc mâine de dimineață. — Le-am păstrat special pentru tine, știu cât de mult îți plac. Restul au fost luate de copiii ăia răsfățați și gălăgioși. — Stai, gemenii ăia enervați care sunt mereu cu bona lor și fac gălăgie ? Au venit și la mine azi, și-au cumpărat toane de jeleuri. Nu știu cum le face față bona aia, spune Susie cu capul încă băgat pe geamul meu. — Da, au venit azi. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să fii în pielea părinților, spune Dave de pe partea mamei, scuturând din cap. Într-un fel suntem patru persoane în mașină, amândoi au capetele băgate până la umeri și vorbesc între ei. — Nu vreau să vă întrerup, dar eu și Nora trebuie să fim la ora trei în Hartford, deci trebuie să ne mișcăm! — Aveți grijă! spun Dave și Susie în același timp, după care mama închide ambele geamuri.
