Toată lumea poate spune că are o anumită teamă sau chiar o traumă. Dar ce se întâmplă atunci când ești forțat să o învingi ?
Nora nu doar că trebuie să dea piept cu propria ei frică, dar trebuie să îi facă față și celuia care îi învârte frica pe de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cu inima pulsându-mi în continuu în piept, îmi adun curajul să fac un pas în față și să scot ceva pe gură, pentru că liniștea începea să fie din ce în ce mai lungă și apăsătoare. Băieții schimbau priviri alarmante întrei ei, după care se uitau înspre mine, cu o privire ce semnala mai mult îngrijorare, decât furie.
- Trebuie...trebuie să îl ducem la spital, spun eu cu un glas aproape spart. Amețeala aporape că mă slăbea și îmi provoca o stare de leșin a naibii de chinuitoare.
Gâfâielile și respirația grea a lui Dustin se intensificau iar ei aproape că erau mai îngrijorați de faptul că leșin eu, decât că un om suferă sub ochii lor. Si mai rău...de mâna lor.
- Nora! spune Adam dar eu nici nu îl aud.
Un om aproape că moare în fața mea iar eu nu îl pot avea pe conștiință. Nu pot.
- Trebuie să ne grăbim, poate cine știe, să moară de hemoragie, mă bâlbâie eu, dar mă opresc în momentul în care Adam se îndreaptă spre mine. Eu mă dau cu un pas în spate, iar el se oprește la o distanță medie de mine.
Băieții rămân pe poziții și se apropie de Dustin, care acum zace la pământ, rezemat de zid și cu palma presată pe rană.
- Nu ești bine, nu trebuia să fii aici..., spune Adam și dă din cap în semn de negare.
- Du-l la spital ! scuip ei cuvintele, pe cât de apăsat am putut.
- Ascult-mă, spune grijuliu și se apropie de mine. Nu ești bine, și pe bună dreptate. Hai acasă! spune și încearcă să mă ia de mână dar eu mă dau înapoi.
- Adam, pentru numele lui Dumnezeu, fă-i ceva! ridic eu tonul la el iar el își apleacă capul, parcă sătul de rugămințile mele.
Își ridică capul al mine, din nou, iar chipul parcă i s-a întunecat. Parcă pe fața lui, s-a produs o schimbare, o transformare...în doar câteva secunde.
- E ultima avertizare, Nora! Du-te acasă sau te duc eu, spune el apăsat iar parcă frica mea pentru ce tocmai s-a petrecut în fața ochilor mei, s-a transformat în furie.
- Tu vorbești serios acum ? Ai impresia că plec de aici pur și simplu ? mă răstesc eu.
Pufnesc la el și îmi arunc gentuța pe jos.
- Aici rămân! Până nu faci ceva în legătură cu asta, eu nu mă mișc de aici ! spun și mă trântesc turcește pe cimentul rece, încrucișându-mi brațele.
Din spatele lui Adam se aud râsete din partea băieților, care acum par și ei amuzați de situație. Doar Adam nu este. Dar peste câteva minute, un zâmbet îi apare în colțul gurii și se apleacă pe vine, chiar în fața mea.
- Stai aici cât vrei. Dacă vrei îți aduc și popcorn. Dar să nu te aștepți să ezit să continui ce aveam de gând să îi fac nenorocitului ăsta. O să îi scot mațele, chiar în fața ochilor tăi.
