Toată lumea poate spune că are o anumită teamă sau chiar o traumă. Dar ce se întâmplă atunci când ești forțat să o învingi ?
Nora nu doar că trebuie să dea piept cu propria ei frică, dar trebuie să îi facă față și celuia care îi învârte frica pe de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Intrăm încet în curte cu mașina, de parcă mergem pe gheață. Nu știu dacă din cauza faptului că și mama avea emoții sau din cauză că admira casa din fața noastră.
Mergem pe drumul pavat, admirând brazii înalți ce se află pe pe deoparte a aleii. Nu erau atât de mari când eram eu mică, acum oferă locului o tentă de intimitate și bun gust.
Nu am mai văzut locul ăsta de ceva vreme, așa că melancolia ne înconjoară pe amândouă în momentul ăsta. Și chiar dacă bunica nu mai este, se pare că exteriorul nu a fost neglijat, bunicul s-a asigurat de asta. Ea iubea grădina și avea o pasiune pentru flori iar faptul că bunicul a respectat asta îmi aduce un zâmbet pe buze.
Parcăm mașina în aleea rotundă din fața conacului, dar nici nu avem timp să deshidem ușile mașinii că îl văd pe bunicul venind înspre noi cu pași repezi și cu același zâmbet pe care îl știu. Cu gura până la urechi.
- Emma, e aproape ora 15, tot atât așa de încet conduci, spune bunicul râzând. - Și eu mă bucur să te văd, tată, spune mama dându-și ochii peste cap.
Ea mereu a fost destul de copilăroasă, câteodată am impresia că eu sunt adultul în unele situații. Dar acum, în momentul în care se văd unul în fața celuilalt, este clar că amândoi sunt emoționați. Mă abțin să nu deschid gura larg în momentul în care se îmbrățișează. Este ceva ce nu făceau înainte. Poate doar cu ocaziile speciale. Singura explicație pe care o am pentru asta este legată de faptul că bunica și bunicul erau implicați într-o comuniate importantă, așa că trebuiau să urmeze o anumită curtoazie. Și să nu mai vorbim de vremea când existau certurile pe tema sarcinii mamei mele cu mine, atunci sigur nu avea nimeni chef de îmbrățișări.
Dar acum, pot vedea cât de mult aveau nevoie unul de celălalt. Iar asta mă liniștește cumva, faptul că ceva lipsea iar acum este pe cale să fie reparat.
- Și uite-o și pe cea mai isteață studentă de la Hartford, spune bunicul întinzând mâna spre mine. Închid ușa mașinii și mă întrept cu pași repezi spre el și într-un final îl îmbrățișez. Pot să simt mirosul copilăriei mele. Trabuc și parfum ce miroase a lemn și piele.
- Mă bucur să te văd bunicule, spun în timp ce încheiem îmbrățișarea. - Locul ăsta a rămas la fel, tată. Ai angajat un grădinar sau ceva de genul ? - Păi îl am pe Luke care mă ajută cu grădina, dar de ceva timp, am încercat să întrețin totul de unul singur. Știi tu, să reușesc să fac eu ce făcea ea.
Acum este momentul acela de liniște, când ne uităm unii la alții și nimeni nu știe ce să zică. Dar asta doar pentru căteva secunde totuși, bunicul sparge liniștea.
-Păi, trebuie să fiți obosite fetelor. Hai înăuntru, spune bunicul și face un semn cu capul către conac. - Un minut, spun și mă îndrept spre mașină.
Deschid portbagajul și apuc bagajul meu pentru a îl da jos. - Nu, nu, lasă-l, ne descurcăm mai târziu cu el. O să trimit pe cineva să îl ia. - Sigur ? Pentru că nu e doar asta, sunt destul de multe. - Da, știi tu, nu putea să plece decât cu întrega cameră a ei, spune mama, făcându-mi cu ochiul. - Stai liniștită, avem destul timp pentru toate mai târziu, spune în timp ce ne ghidează spre casă.
