Toată lumea poate spune că are o anumită teamă sau chiar o traumă. Dar ce se întâmplă atunci când ești forțat să o învingi ?
Nora nu doar că trebuie să dea piept cu propria ei frică, dar trebuie să îi facă față și celuia care îi învârte frica pe de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
După o săptămână, totul pare să se fi liniștit. Era în sfârșit...liniște. Am mers la înmormântarea lui Andrew, un eveniment la care nu a venit multă lume. Era cumva de așteptat. Pe lângă grupul nostru de prieteni și câțiva oameni din grupul lui de afaceri, s-au mai ivit câteva persoane pe care nu le-a recunoscut nici Adam. Nu era genul de om pe care să-l iubească mulți, iar cei care l-au cunoscut cu adevărat nu l-au plâns. Însă eu... eu stăteam acolo cu un nod în gât, privindu-i sicriul acoperit de flori, și simțeam cum vinovăția îmi invada sufletul.
În mintea mea, învârteam la nesfârșit întrebarea „Dacă...?" Dacă lucrurile ar fi fost altfel? Dacă aș fi putut schimba ceva? Dacă Andrew nu ar fi fost atât de consumat de ură și gelozie? Sau consumat de ambiția de a avea cât mai mult ?
Dar în adâncul meu, undeva unde nu prea îmi place să privesc, știu că am luptat pentru viața mea. Știu că latura mea întunecată m-a făcut să mă simt liberă. Puternică. Și că Adam avea dreptate – când vine vorba de propria viață, îți permiți să lovești înapoi, să faci orice este necesar pentru a trăi, chiar dacă asta înseamnă să lovești mult mai rău. Chiar într-un mod letal.
Îmi aduc aminte cum Adam mi-a spus cuvintele astea, cum ochii lui, deși triști, păreau plini de o determinare de nezdruncinat. În timpul înmormântării, îmi făceam curaj și priveam pe ascuns către el, în timp ce stătea lângă mine, cu fața întunecată și concentrată. Pierdut, dar nu regretând ceea ce s-a întâmplat. Poate că durerea din ochii lui nu venea din moartea fratelui său, ci din ceea ce a rămas din Andrew, în momentul în care caracterul lui a rămas limitat doar la avere și la egoism. Regretul lui nu era pentru pierderea unei vieți, ci pentru pierderea unui om care ar fi putut fi mult mai bun. Poate că, în sinea lui, și-ar fi dorit ca lucrurile să fi fost diferite. Ca ei doi se se fi iubit ca doi frați normali. Dar chiar și așa, Adam nu era genul care să își lase emoțiile să iasă la suprafață prea ușor.
Bunicul era acolo și el, stând tăcut în fundal, cu privirea aceea enigmatică, care îmi dădea mereu senzația că știe mult mai multe decât lasă să se vadă. În ultimele zile, pare schimbat. Pare încordat iar abia l-am văzut dând pe acasă. Nu a mai adus în discuție subiectul pe care îl începuse ultima oară. Dar nici noi nu ne-am încumetat să îl deschidem.
L-am privit pe furiș de câteva ori, iar expresia lui nu era deloc una de surprindere. De parcă se așteptase în tot acest timp ca lucrurile să ajungă aici. Mi s-a părut întotdeauna că bunicul meu vede dincolo de ceea ce noi vedem. Că el înțelege cine a fost cu adevărat Andrew dintr-o cu totul altă perspectivă. Cumva, din felul în care privea totul, mi-a dat impresia că el se aștepta ca destinul lui Andrew fusese pecetluit cu mult înainte ca noi să fim prinși în acest haos.
Mă simt complet diferită. Atâtea lucruri s-au întâmplat în Hartford, și toate într-un timp atât de scurt. Mult prea scurt. M-am schimbat într-un fel pe care nu l-aș fi putut anticipa. De la fata anxioasă, speriată de tot ce înseamnă violență și conflicte, am ajuns să mă lupt pentru viața mea. Am ajuns să iau decizii pe care niciodată nu m-aș fi gândit că le voi lua. Dar cel mai important, mi-am dat seama că după ce o persoană trece prin așa ceva, este ca și călită. Iar gândul ăsta îmi oferă confort într-o oarecare măsură.
