Toată lumea poate spune că are o anumită teamă sau chiar o traumă. Dar ce se întâmplă atunci când ești forțat să o învingi ?
Nora nu doar că trebuie să dea piept cu propria ei frică, dar trebuie să îi facă față și celuia care îi învârte frica pe de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cu ochii grei și mintea tulbure, deschid încet pleoapele și sunt imediat întâmpinată de un tavan alb și de un miros înțepător. O undă de confuzie mă cuprinde instant, dar nu pentru mult timp. Albul ce îmi obosea ochii și mirosul de substanțe tari ce îmi inunda nările , nu puteau să însemne un singur lucru. Spital.
Încerc să mă ridic în capul oaselor, dar o durere cruntă m-a făcut să rămân blocată. Încercarea mea de a mă mișca este întâmpinată de o rezistență apăsătoare. Capul mi se învârte parcă în toate direcțiile iar durerea pe care o simt în tot trupul parcă îmi bântuie fiecare mușchi.
— La naiba! șoptesc parcă doar pentru mine.
Amintiriile revin treptat la suprafață în imagini încețoșate. Am făcut o prostie. Mare! Fiecare durere pe care o simt îmi aduce aminte de impactul cumplit pe care l-am simțit. Am condus nenorocirea aia de mașină iar acum nici măcar nu îmi dau seama în ce stadiu sunt. Tot ce știu este că mă doare. Totul!
Ridic cât de mult pot capul și mă uit în jos. Nu văd să am vreun gips sau vreun aparat la care să fiu conectată. Doar răni. Pe picioare, mâini și pun pariu că nici fața nu arată prea bine.
— Nora! tresar la șoapta ce vine undeva din spatele meu.
Întorc capul și îl văd pe Adam, aproape sărind din scaunul ce stătea în spatele patului meu. Judecând după fața lui derutată, arată de parcă ar fi dormit.
— Cum te simți ? întreabă el repede, aplecându-se deasupra mea.
— Sunt bine, murmur eu.
— M-ai băgat în sperieți, Nora! spune iar tonul lui mă face să mă simt ca un copil mic.
— Imi pare rău, eu nu am..., încerc eu să spun, ridicându-mă ușor dar mâna lui mă apasă ușor pe umăr și mă ghidează să mă întind înapoi.
— Nu te ridica, stai întinsă, spune și face o mică pauză. Nu îți cere scuze, momentan ce contează este ca ești bine.
— Nu o mai cocoloșii atât, Adam! O sufoci cu atâta vrăjeală!
Întoarcem amândoi capul către direcția din care a apărut Adam iar privirea ne cade pe Andrew, stând rezemat de peretele de lângă ușă.
Pot simți cum corpul lui Adam se încordează.
— Ai tupeu să intri aici după tot ce ai făcut ? întreabă Adam, batjocoritor.
— Singurul care a avut mereu tupeu ai fost tu, după care ai decis să împarți puțin și cu Nora și să o zăpăcești de tot, îi răspunde Andrew, aproape plictisit.
Mâinile lui Adam se strâng pe marginea patului meu, devenind roșii. Mânia iese prin el ca aburul, împrăștiindu-se prin toată camera.
— Nu îți spun de două ori, Andrew! Dacă nu ieși de aici, și nu mă refer la salonul ăsta, ci la tot spitalul, te rup în bucăți!
