Toată lumea poate spune că are o anumită teamă sau chiar o traumă. Dar ce se întâmplă atunci când ești forțat să o învingi ?
Nora nu doar că trebuie să dea piept cu propria ei frică, dar trebuie să îi facă față și celuia care îi învârte frica pe de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
M-am trezit cu capul ușor tulbure și cu trupul încordat.. Stau de zece minute cu ochii lipiți de tavan și încerc să găsesc acea fărâmă de motivație pentru a mă da jos din pat. Totul este tulbure.
Adierea rece a dimineții se lovește ușor pe pielea mea de parcă încearcă să șteargă toate amintirile. Întâmplările de aseară sunt încețoșate dar efectul lor este de neuitat. Au creat dependență.
Eu. Nora, fata care aproape că nu știa cum să respire lângă oameni fără să-și facă mii de griji. Acum? M-am lăsat complet în brațele euforiei. Ce s-a întâmplat în mașina aia a fost un fel de eliberare. Dar acum, în lumina rece a dimineții, lucrurile par... altfel. Mai reale. Mai complicate.
Oftez uitându-mă la tavan, încercând să îmi aduc aminte cu exactitate totul. Cum ne-a dus Chase acasă pe amândoi, confuz de tot ce se întâmplase. Nu mai era în stare niciunul să conducă. Îmi aduc aminte cum am intrat amândoi în casă având în vedere starea în care ne aflam. Adam, cu piciorul rănit, abia se ținându-se pe picioare, și eu..? Eu, îmbrăcată doar în hanoracul lui, fără nimic altceva pe mine decât chiloții. Amândoi amețiți și euforici. Îmi aduc aminte amenințările - pe jumătate în glumă - ale lui Adam îndreptate către Chase, ca nu cumva să se uite la mine, ci doar la drum. Chase a chicotit tot drumul până acasă.
Mă întreb cum ar fi reacționat bunicul. Slavă Domnului că nu era acasă. Doar gândul mă face să-mi strâng mai tare pătura în palme.
Mă ridic încet din pat iar când degetele mele de la picioare fac contact cu podeaua rece, mi se face pielea de găină. Câteodată uit ce înseamnă diminețile lunii Octombrie.
Mă scarpin ușor în cap, confuză de agitația carecse aude de jos, dar oglinda din colțul camerei îmi captează atenția. Mă îndrept sprea ea iar când ajung în dreptul ei și mă uit la mine, aproape că îmi vine să râd și să plâng în același timp.
Ochii mei sunt încă roșii de la fumat. Pe obraji, mici vânătăi își fac loc, semne rămase de la accident. Le ating ușor cu vârful degetelor, și strâng puțin din dinți în momentul în care simt o ușoară durere. Iar jos, de la gât spre claviculă, alte mici vânătăi, dar acestea nu sunt de la accident. Reprezintă opera lui Adam. În momentele în care mă făcea să mă simt mai vie decât m-am simțit vreodată.
Nu e doar fizicul meu care s-a schimbat. Ci și întreaga mea ființă. Am venit aici ca acea Nora care fugea de tot ce însemna nou și de provocări care îmi puteau aduce un beneficiu.
Acum, prin simplul fapt că am putut să conduc o mașină și prin faptul că m-am lăsat dusă de val, mă simt ca și cum pot muta munții. Iar asta presupun că este o lecție de viață. Oamenii nu trebuie să facă ceva nemaipomenit pentru a se dezvolta. Trebuie să facă mai întâi lucrurile mici care îi țin cu un pas în spate. După, totul vine de la sine.
Mă cutremur în momentul în care imaginile de aseară îmi apar brusc în cap. Îmi amintesc clar fiecare atingere — cum mâinile lui s-au înfășurat în jurul meu, felul în care degetele lui s-au plimbat pe pielea mea, explorându-mă ca și cum eram singura lume pe care o mai cunoștea. Fiecare sărut, fiecare mișcare era o invitație să mă pierd complet în moment. Și fix asta am făcut.
