All or Nothing

Capitolul 34: Confesiuni

"You need to learn to accept your flaws and forgive yourself."  

Nu îmi venea să cred cât de naivă am putut să fiu. Trebuia să intuiesc de la bun început că acea întâlnire însemna mai mult decât câteva conversații apoi aveam să plec și să reiau cursul obișnuit al lucrurilor alături de Erika și David. Acum începeam să îmi ascult simțurile și să raționez cum trebuie. Era mai mult decât o coincidență faptul ca Brian lucra atât de aproape de fermă. Era mai mult decât o coincidență faptul că mă sunase. Iar eu, ca de fiecare dată înțelegeam lucrurile când era prea târziu. Nu știam dacă furia era îndreptată mai mult asupra mea sau asupra propriului frate. Nu știam dacă detestam faptul că el m-a mințit, sau detestam lipsa mea de intuiție. Un singur lucru îmi era cert în acel moment. Aveam de gând să izbucnesc. Și nu într-un mod plăcut.
- Serios? După luni bune, ați constatat că sunt dispărută și ați preluat inițiativă să mă aduceți înapoi? Ce s-a întâmplat? Ați rămas fără haine curate sau nu mai are cine să facă în casă curățenie? tonul meu era încărcat de reproș, iar Brian îmi evita privirea, în timp ce David părea de-a dreptul stingher. Nu îl învinovățeam. Era prima dată când mă plângeam cu privire la îndatoririle mele de acasă. Tăcerea ce se instalase devenea și mai iritantă. Nici măcar nu se sinchisise să mă contrazică. Acest lucru alimenta și mai mult enervarea mea.
- Nu o să mă întorc acolo, Brian. Nu sunt sclava voastră. Nu nevoie de viața aia. Dacă pentru asta ai venit poți să pleci pentru că nu există niciun mod prin care să mă convingi să revin. mă așteptam să reacționeze. Mă așteptam la o adresare, la o apărare. El doar privea în gol, făcând tot posibilul să îmi evite privirea înflăcărată, încărcată de repulsie. Mi-aș fi dorit să fi moștenit și eu firea asta calmă și atitudinea relaxată. Dar eu eram un vulcan. Și eram oricând în pericolul de a erupe și a reacționa agresiv. Nu eram ca Brian. Nu eram ca tata. Și nu aveam să fiu niciodată ca ei. Eram împăcată cu ideea.
- Cum dracu' m-ați găsit? am întrebat încercând să îmi păstrez tonalitatea joasă și să evit să mă mai răstesc la el. Știam că nu putea ajunge la mine atât de ușor. Nu lăsasem niciun indiciu cu privire la locul spre care mă îndreptam. Inițial, nici eu nu știam unde aveam să ajung.
- Un prieten de-al tău a sunat recent. Voia să se asigure că ai ajuns acasă. Fără să știe, ți-a dat de gol locația. am inspirat profund, încercând să procesez informația. Un prieten care mi-a compromis secretul. Un prieten bine intenționat. Un prieten care avea acces la agenda mea telefonică. Blake. Aparent, nu am fost singura care a aflat identitatea micului trădător. David îmi aruncă o privire încruntată. Am ridicat din umeri, fără să fiu mult prea preocupată de această informație. Deja era târziu. Acum trebuia să găsesc o cale de a-l face pe Brian să plece și să-mi respecte decizia.
- Nu era treaba lui, cum nu e nici a voastră. Brian, vreau să înțelegi că eu nu o să mă întorc acasă. Nu aparțin locului ăluia, cum nu vă aparțin nici vouă. Am plecat. m-am întors cu spatele la el și m-am îndreptat cu pași apăsați spre ieșirea din curte. Dar chiar înainte să plec, Brian strigă la mine. Nu era furie în vocea lui. Era ceva ce semăna cu dezamăgirea, doar că la un nivel mult mai profund:
- Ești la fel ca ea! cu siguranță nu mă așteptam la o asemenea răbufnire din partea lui. Cum nu mă așteptam să o pomenească vreodată. Ea, era un subiect fragil. Ei nu i se rostea numele. Ea era mama. Cea care ne-a părăsit cu mult timp în urmă. Încă reprezenta un punct slab pentru mine. Așa că, am grăbit pasul. Trebuia să plec. David mă urma în de-aproape, totuși fără să spună un cuvânt. Și pentru asta, îi eram pe deplin recunoscătoare. Aveau nevoie de liniște. Liniște am avut și în mașină. Liniște am avut și când am ajuns acasă. Toată ziua a fost liniște.
Seara, stăteam în patul lui David și citeam complet absorbită unul dintre romanele de pe biroul lui David. Cine ar fi crezut vreodată că aveam să devin pasionată de cărțile bazate pe drame psihologice. Un lucru era cert, lui David îi plăceau lucrurile complexe. Eram complet absorbită de intrigă romanului, încât abia de am conștientizat prezența altcuiva în încăpere. Nu am acordat prea mare atenție. Încă tânjeam după liniște.
Brusc, cartea mi-a fost smulsă din mâini și lăsată la marginea patului. După monotonia caligrafiei din roman, intensitatea culorii ochilor lui David părea ceva neomenesc. I-am zâmbit timidă și m-am întins mai bine în pat, lăsându-mi picioarele peste ale lui. Nu a obiectat. Câteva minute, am păstrat liniștea, doar țintuindu-ne reciproc cu privirea. Apoi, el a fost primul care a vorbit.
- Dacă ți-aș cere să vorbim despre ce s-a întâmplat azi, mi-ai spune ceva?
- Depinde. Doar dacă mi-ai răspunde și tu la anumite... curiozități. probabil că nu dădeam impresia că aș fi fost într-o dispoziție de flirt, pentru că David a părut complet luat prin surprindere de atitudinea mea. Deși tonul meu a fost unul mieros, adevărul era că îmi doream să aflu anumite lucruri legate de David.
- S-a făcut. a spus el ușor ezitant, ceea ce îmi confirma faptul că avea câte ceva de ascuns. Dar, în fond, cine nu are?
- Bine. Îți ofer avantaj. Te las pe tine să mă întrebi tot ce vrei să știi, apoi te întreb și eu câte ceva. am stabilit eu regulile. Trebuia să îl fac pe David să creadă că jocul este în favoarea lui. Era mult mai ușor de convins astfel.
- Ești neobișnuit de generoasă azi. a rânjit el amuzat, iar eu doar am ridicat din umeri, afișând o privire nevinovată. Apoi i-am făcut semn că își poate începe interogatoriul:
- De ce nu ai vorbit niciodată despre condițiile tale de acasă? o întrebare ușoară. Dar am avut nevoie să îmi aleg cu atenție cuvintele.
- Nu îmi place să mă plâng și în fond, nu e ca și cum aș fi fost maltratată. Cineva trebuia să aibă grijă de casa aia. Tata nu era în stare decât să bea iar fratele meu era mereu absent. Eram singura disponibilă. vorbeam cu nonșalanță, încercând să nu îi las impresia cum că aș fi fost afectată de acea perioadă a vieții mele. El a părut că înțelege răspunsul și a trecut la următoarea întrebare:
- Ce s-a întâmplat cu mama ta? știam că David era foarte atent la detalii și că nu avea să treacă ușor peste amănuntul ăsta. De asta asta, am oftat învinsă și mi-am lăsat bravada de o parte.
- Mama ne-a părăsit când eu aveam 5 ani. M-am trezit pur și simplu și ea nu mai era. Oamenii din oraș spuneau că ar fi plecat cu un tip ce deținea o agenție de imobiliare. Însă, cred că ăsta e un zvon. Oamenii sunt răutăcioși.
- Ai încercat să mai iei legătura cu ea, de atunci?
- Nu. Și-a șters orice urmă. Tot ce a lăsat a fost o pereche jupuită de papuci. Ceea ce mi se pare hilar. Ne-a dat papucii...și nu doar literalmente vorbind. David a schițat un zâmbet, ca și cum gluma mea ironică chiar ar fi avut și ceva umor în ea. Dar, imediat reveni la atitudinea lui serioasă și continuă cu întrebările.
- De ce ți-a sunat Blake familia?
- De parcă aș știi. Probabil voia să se asigure că am ajuns cu bine.
- Și nu putea să te sune pe numărul tău de telefon?
- Probabil că se îndoia dacă i-aș fi răspuns. Habar nu am ce a fost în mintea lui. Mai ai și alte întrebări?
- Ai de gând să pleci? mă întrebă el plimbându-și absent privirea prin încăpere, fiind brusc interesat de tavanul camerei.
- Vrei să plec? i-am răspuns eu cu o altă întrebare. Dar acesta oftă și se aplecă spre mine, lăsându-mi un sărut apăsat pe buze. Nu era unul dintre acele săruturi disperate tipice intre noi. Acesta era blând și încărcat de sentimente. Mi-a luat mâinile și mi le-a lipit de fața lui. Obrazul îi era aspru, fiind nebărbierit de câteva zile, dar nu mă deranja. Aveam senzația că indiferent ce ar fi purtat, David ar fi arătat splendid.
- Care îți sunt întrebările, doamna mea? m-a întrebat el cu buzele încă lipite pe ale mele. Era greu să mă mai concertez pe curiozitățile mele când respirația lui caldă mă ademenea atât de mult. Totuși, trebuia să aflu ceea ce mă neliniștea. M-am îndepărtat puțin, trecându-mi mâna prin părul lui apoi lăsând-o peste umărul sau:
- Cine e Grace? surprinderea de pe chipul lui reușise să mă neliniștească considerabil. Ceva din privirea lui încurcată părea să îmi spună că era mai bine să nu știu cine era această Grace.