All or Nothing

Capitolul 37: Călători

What we all want in life:

To travel...

To fall in love...

And be happy (:

Incercam sa imi aleg o locatie spre care sa ma indrept. Ma gandeam sa folosesc cecul de la Blake si sa explorez orase mari din acest continent pe care toata lumea vrea sa il viziteze. Mereu mi-am dorit sa petrec un Craciun la New York, apoi poate un revelion in San Francisco, apoi sa ma amestec printre oamenii mereu ocupati din Seattle. Atatea oportunitati ! Dar, ma simteam mai nehotarata ca niciodata. Lipsea tot acel capriciu, toata acea dorinta de a calatori. Ceva s-a schimbat. Firea mea vulcanica se domolise fara sa realizez. Si pentru prima data simteam o frica, o ingrijorare. Cum aveam sa ma descurc in asemenea orase mari, sau ce aveam sa fac apoi ? Imi analizam toate posibilitatile. Nimic nu-mi parea suficient de tentant.  Eram la distanta de doua zile pana la Craciun. Imi doream sa simt linistea familiala. Voiam sa citesc o carte intr-un pat al meu. Voiam stabilitate. 

-Ma scuzati, stiti care este trenul spre Beaverton? o voce timida mi-a intrerupt sirul gandurilor. Totusi,  socul mi-a fost pricinuit de numele localitatii. Beaverton era orasul meu natal. Nu stiam daca era doar o simpla coincidenta sau destinul pur si simplu isi batea joc de mine. Putea sa intrebe pe oricine altcineva. Putea sa intrebe despre oricare alt oras blestemat din Oregon. Am oftat incercand sa ma calmez. Poate nu era o coincidenta. Mi-am intors privirea severa spre el, dar nu am putut mentie acea expresie intiparita pe chip pentru prea mult timp. Era o coincidenta. 

Nu-l mai vazusem niciodata in viata mea pe acel baiat si nici el nu parea sa ma cunoasca. Avea o statura inalta, dar era slab, fiind doar piele si os. Purta o pereche de blugi normali, albastrii,  o camasa din denim neagra si pe deasupra un sacou tot negru, iar un fular  gri era infasurat neindemanatic in jurul gatului sau. Chiar si atat de bine acoperit, firea lui uscativa iesea in evidenta teribil de mult. Iar chipul lui...Oh, Dumnezeule ! Parea un copil. Par ravasit, de parca ar fi fost multa vreme de cat n-ar mai fi trecut un pieptene sau un frizer pe acolo. Ochii albastrii, sclipitori si un zambet de-a dreptul inocent. Un baietandru cu gropita. Nu parea sa aiba mai mult de 16 ani. Dar ceva imi spunea ca era mult mai mare decat mine. Sa fi fost cutele de pe frunte pe care le avea ? Trecuse ceva vreme de cand imi adresase intrebarea, iar eu pur si simplu incremenisem fara sa spun nimic. Trebuia sa ii raspund ceva, daca nu voiam sa ma considere idioata:

- Nu, imi cer scuze. am raspuns ezitanta, continuand sa ma holbez la el incercand fie sa ii determin varsta fie sa imi dau seama daca l-am mai vazut vreodata prin Beaverton. Rascoleam prin mintea mea imagini ale elevilor din liceul meu, dar el nu se regasea prin niciuna din amintirile mele. 

- Sper ca nu am pierdut iarasi trenul. Ar fi cam a treia ora saptamana asta cand intarzii. Sunt un dezastru in ceea ce priveste organizarea. Bagajul meu este intr-o dezordine totala. Nu reactionez prea bine in situatii de astea. Ai vreo idee in legatura cu ruta trenurilor? Scuze, te-am mai intrebat asta. Vorbesc prea mult. Scuze. Mi-am mai cerut o data scuze. O sa ma opresc din vorbit. il ascultam cum se balbaie ca un scolar, desi parea un om in toata firea. Am zambit amuzata. Era placut sa ma aflu in preajma unei persoane care nu ma domina, care nu voia sa detina controlul asupra mea. 

- Esti din Beaverton? am intrebat intr-un final, facandu-i semn sa se aseze pe locul liber de langa mine. In gara temperatura nu era foarte ridicata, dar tot era mai suportabil decat vremea de afara, asa ca probabil, pana la noi informatii cu privire la circulatia trenurilor, aveam sa imi petrec timpul in compania acestui tanar pe care incepusem sa-l simpatizez involuntar. Parea ca un frate mai mic ce avea in permanenta nevoie de grija unei surori.

- Da. Adica nu. Adica am fost. M-am mutat. Locuiesc in Chicago acum. Nu intentionam sa ma mut, dar acolo m-au repartizat la locul de munca. Multe crime in orasul ala. Imi lipseste linistea de acasa. Scuze, nu vreau sa te plictisesc cu detalii. Iarasi mi-am cerut scuze. Fac asta destul de des. vorbea atat de mult si repde, imi era destul de greu sa tin pasul cu el, dar imi placea sa il ascult. Chiar si cu modul lui de a se balbai, avea coerenta si logica in ceea ce spunea. De mentionat ca nu imi scapasera amanunte cu privire la faptul ca avea un loc de munca si ca se mutase. Era mult mai mare decat mine, probabil avea si studii. Informatiile noi despre el il faceau si mai simpatic si inocent pentru mine. Era de-a dreptul adorabil sa vezi un om realizat pe plan profesional cum are asemenea inhibitii si nesigurante in ceea ce priveste socializarea.